Alegeri mari și importante

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Prea târziu

„Mai bine mai târziu decât niciodată”

” Niciodată nu e prea târziu să faci ce e bine”

Pe aceeași idee a zilei de ieri, dar privită din alt unghi. Oare să fie valabile aceste zicale, scrise la început, în toate situaţiile, să mă pot „scoate” în ultimul moment, indiferent de contextul dat? Sau, „aplecatul pe o ureche” mă poate costa uneori, „prea târziu” să fie chiar „prea târziu”? Suntem inoculaţi cu această metodă a ultimului moment pentru a fi încurajaţi că totul se poate salva pe ultima suflare sau pentru a pierde momentul propice pentru un anumit lucru? Dorim noi să lăsăm pe ultima clipită unele lucruri sau chiar avem aşa de multe de făcut încât unele chiar ajung să fie făcute în al „n-şpelea” ceas?

Din păcate, oricât de încrezători am fi în „ultimul moment”, sunt cazuri  când chiar e prea târziu!

–  prea târziu sa spui „te iubesc” când sicriul celui drag e în faţa ta

–  prea târziu să duci flori celor dragi  când mai pot fi puse  doar pe mormântul lor

– prea târziu să-ţi săruţi părinţii când te desparţi de ei la poarta azilului

– prea târziu să îţi educi copiii la 30 de ani

– prea târziu să îţi respecţi părinţii  doar după ce au murit

– prea târziu să-ţi mai schimbi locul veşnic după ce eşti în cimitir

–  prea târziu să auzi şi să crezi în Dumnezeu după moarte

Meteahna mea, poate şi a voastră, de a lăsa anumite lucruri nefăcute până în ultimul moment, e uneori primejdioasă,  periculoasă. Timpul e, de cele mai multe ori, vrăjmaşul nostru, nu aliatul nostru. Azi sigur nu e prea târziu să facem ce trebuie făcut, mâine…

Teamă? Ce e aia?

Mi-aduc aminte de zilele copilăriei, când, trimis fiind de părinţi la „prăvălie” pentru a cumpăra  „pită”, îi rugam să se uite de la poartă, după mine, astfel încât să nu mi se întâmple ceva rău. Mi-era teamă că pot apărea „agenturili străine”, şi să atenteze asupra mea!. Şi astfel stăteau la poartă, unul din ei, ori fraţii mai mari, până ajungeam eu la prăvălie, bineînţeles eu întorcând capul din când în când, pentru a vedea că totul e sub control!

Anii trec peste noi, şi de la temerile de copii, ajungem la cele de adolescenţi, tineri, adulţi ori pensionari: Nu exista etapă a viaţii fără temeri, fără a manifesta o anumită reţinere cu privire la diverse acţiuni sau lucruri. Sunt totuşi unele persoane care înfruntă teama ca şi când ar fi făcut un pact cu ea, o privesc în ochi şi în loc ca teama să îi copleşeasca, aceştia „hipnotizează” ei frica! Aceste persoane ştiu că limitele pot fi depăşite, temerile pot fi învinse, iar frica privită ca slugă, nu ca stăpân.

Uneori ne e teama de înălţimi dar nici nu ştim de fapt, cât de teamă le e înălţimilor de noi, să nu fie cucerite şi învinse. Poate a sosit momentul să ne învingem temerile false, şi să le cucerim una câte una!

Ce rost are să mai învăţ?

În perioada  liceului aveam un profesor , care avea o vorbă, atunci când vroia să sublinieze „cât de mult”  ne place, nouă elevilor, să învăţăm:  ” voi, când vă trimit părinţii la joacă, ca să mai faceţi o pauză de la învăţat, ar trebui să strecuraţi cartea de matematică pe sub haină şi să ieşiţi cu ea afară şi acolo să învăţaţi din nou”. Cu toate că nu eram chiar o clasă slabă la învăţătură, ce spunea acel profesor  ni se părea de  „râsul curcilor” şi  foarte distractiv, mai ales că auzeam acest lucru din gura unui profesor. Acum peste ani însă, când privesc la  majoritatea elevilor din ziua de azi şi când fac o comparaţie cu cei de pe vremea mea…imi dau seama că mulţi, prea mulţi elevi din zilele noastre, nu iau nici măcar la şcoală cărţile, darămite la joacă; nu au nici măcar caiete de clasă, ce să mai facă şi temele pe acasă, ! Ce îl mai poate motiva pe elevul anului 2012 să înveţe, mai e vreo şansă de redresare în ce priveşte „cheful” lui de a învăţa? Se pun camere de filmat în şcoli ca să nu mai chiulească, se angajează agenţi de pază ca să nu plece elevii prin baruri, se fac razii prin cafenele ca să îi readucă la ore, părinţii merg cu maşina să îşi ducă odraslele la şcoală ca să fie siguri că merg acolo. Şi cu toate astea, din întreg liceul nu ia nimeni bacalaureatul! Mai e ceva ce se poate face şi nu s-a făcut? E ceva ce scapă părinţilor, şcolii şi societăţii? E cineva anume de vină sau chiar sunt copiii mai puţin capabili ca în alte vremuri? Care sunt metodele care ar da rezultate pentru a dirija elevii spre învăţătură din nou? Se schimbă programe, se modifică modul de a da examene, teste şi bacalaureat, dar prea puţin se priveşte spre elev, pentru a îl motiva din nou, spre a-l atrage spre educaţie. E ca şi cum aş pune cauciucuri noi, aş vopsi maşina şi i-aş pune şi radio cd, când de fapt ea nu mai poate sa functioneze dn cauza motorului.

Geniile vor rămâne în continuare genii, olimpicii vor fi mereu premiaţi, dar  toţi aceştia se numără pe degete într-o şcoală; cât despre marea majoritate, ei vor rămâne tot în aceeaşi situaţie:  fără motivaţie, fără modele demne de urmat, fără principii şi priorităţi sănătoase, dezorientaţi şi fără perspective clare. Dar totuşi, cine e vinovat, dacă e cineva?

Ruşine? Ce-i aia?

Vă rog a vă pune în ipostaza stră- străbunicilor noştri, care trăind în vremurile noastre, ar asista la ceva discuţii între urmaşii lor, pe teme legate de fete, părinţi, colegi, ori privind ceva emisiuni sau filme deocheate , de pe canalele existente pe cablu.Vreau să cred că nu ar muri, în primul rând când le-ar auzi urechile, cum sunt numiţi părinţii, ori cum se pregătesc întâlnirile cu vreo fată. Apoi, sigur ar ieşi afară, crezând că sunt într-o lume greşită , că au păşit pe un tărâm total necunoscut de ei; s-ar freca bine la ochi şi la urechi, şi ar pleca cât de departe ar putea. Ce însemna pentru ei, pentru strămoşii noştri, termenul de „ruşine”, şi ce mai înseamnă pentru noi, acelaşi termen, în zilele noastre? De ce anume s ruşinau ei, când făceau, auzeau sau vorbeau, şi de ce anume ne mai ruşinăm noi astăzi, dacă ne mai ruşinăm de ceva? E clar, vremurile s-au schimbat, tehnica a avansat, lumea a evoluat ( aşa zicem noi), dar oare lucrurie care şi de care le era ruşine celor de acum 100 de ani, ar trebui să difere cu mult faţă de cele de astăzi? Oare să stea la baza „ruşinii” principiile , ori timpurile, valorile ori contextul? Părinţii care altădată erau numiţi cu „dumneata” şi se ridicau copiii în faţa lor, şi acum sunt numiţi cu „bătrânul” ori „babacul”, nu sunt oare tot părinţi, şi atunci şi acum? Fetele care se curtau atunci cu flori, respect şi admiraţie, ca şi posibile viitoare soţii, nu mai sunt tot fete şi astăzi, încât sunt numite ” gagici” ori „puicuţe”? Exemplele ar putea continua, dar nu îşi au locul neaparat. Neaparat, e de aflat, ce s-a schimbat în decursul anilor, noi ori principiile, oamenii ori valorile, limba noastră ori limbajul, privirea ori punctul de vedere?

Chiar dacă are şi o alte tentă, cea romantică, filmul Kate and Leopold, ne aduce cu picioarele pe pământ în ce priveşte morala anilor apuşi, principiile normale ale acelor ani. Dacă cei de acum 100 de ani ar reveni în zilele noastre, ei „s-ar strica de cap” sau noi ne-am „îndrepta”? Nu există societate perfectă, pentru că nu există oameni perfecţi, ci doar perfectibili, dar principiile „ruşinii” ar trebui să fie aceleaşi peste ani, non-valorile de care să ne fie ruşine trebuie condamnate ca atare, indiferent de timpuri şi de vremuri, ceea ce numeau alţii „ruşinos” cu ani în urmă, ar trebui să numim şi noi. Dar aşa cum spune o vorbă din popor, „mulţi nu au fost acasă când s-a împărţit ruşinea”. Tristeţea mare, e că din ce în ce mai mulţi, pleacă intenţionat de acasă, când se împarte. Dar noi…?

Să ne aducem aminte

Discutam zilele acestea cu un prieten care îmi spunea, citez:  ” am fost crescut în spiritul zicalei – mai bine sărac decât să fur. să mă murdăresc”.  Şi i-am dat dreptate, dându-mi seama încă o dată, cât de importantă a fost şi este educaţia primită, copii fiind, acasă ori la şcoală.  Fiecare dintre noi, cei care am fost binecuvântaţi a  avea părinţi, am fost crescuţi de către ei, cu drag, bucurie şi afecţiune. Pe lângă cele necesare existenţei fiziologice, sunt sigur că s-au îngrijit să ne pună în minte şi în inimă, încă de la primii paşi şi primele cuvinte, principii pe care le puteam înţelege la acea vârsta. Aici vorbesc de majoritatea părinţilor şi nu fac referire la acei părinţi, care sunt „mândrii” cu al lor flăcău , care înjură ca un birjar la doar şase ani sau vorbeşte urăt cu cine prinde la opt ani; aceasta e o categorie specială de părinţi. Am fost crescut in spiritul de a nu lua ce nu este al meu, de a nu înjura colegii sau prietenii, de a nu răspunde urât „tovarăşei” învăţătoare ori profesoarei, de a  nu mă certa cu fraţii mei (probabil de nu erau meciurile de fotbal din curte ori partidele de table, poate chiar şi reuşeam!),  de a da jucăria pe care o am şi copilului care vine la mine ( primele cinci minute era Ok, după cre simţul proprietăţii îşi făcea efectul), de a mulţumi lui Dumnezeu pentru mâncarea din fiecare zi şi alte principii de viaţă , pe care le „scoteau” pe masa de lucru, la fiecare etapă nouă a vieţii. Toate astea au intrat în mintea fiecăruia dintre noi, unele mai adânc , altele mai la suprafaţă, unele fiind practicate în mod uzual, şi astfel întipărindu–se ca şi mod de viaţă; altele fiind „sărite ” din când în când la execuţie, nu le practicam tot timpul. Voi ce vă mai aduceţi aminte din cele spuse de părinţi, de educatori, de profesori? Ce vă aduceţi aminte că aţi făcut , cu toate că ştiaţi că nu e bine, fiind învăţaţi de părinţi?

Anii au trecut şi încă mai trec, şi dacă e de ceva nevoie în societatea actuală, romănească, europeană ori mondială, atunci cu siguranţă e nevoie de oameni ai principiilor; oameni şi tineri, copii ori studenţi, care să ne aducem aminte ce am fost învăţaţi de părinţi, de educatori, de învăţători ori profesori. Să ne aducem aminte ce înseamnă respectul, chiar şi atunci când alţii nu ne respectă, , ce înseamnă proprietatea altuia chiar dacă noi suntem „jegmăniţi” zilnic, ce înseamnă cuvântul dat şi promisiunea făcută chiar dacă alţii nu mai dau doi bani pe el, ce înseamnă altruismul într-o societate egoistă, ce înseamnă cuvântul spus frumos şi cu drag celui care e nervos şi îţi răspunde urât.

Pentru aducerea aminte a lor, a părinţilor care ne-au crescut cum au ştiut şi au putut ei mai bine, pentru a le arăta respectul pe care li-l purtăm , pentru toţi cei ce ne-au învăţat, se merită să fim oameni ai  „celor şapte ani de acasă”, cu bun simţ şi respect. Aşa să ne aducem aminte şi să trăim.

„Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta”- e şi pentru mine valabil?

Nu e vorba de criză aici, cu toate că poate fi învinovăţit statul; nu e nci o chestiune de gospodărire „judicioasă”  a veniturilor, pentru că nu ai  ce şi cum  să gestionezi cu 6 lei pe lună. Atât, şase lei, are pensia un maramureşean de 82 de ani, în România anului 2012. Ce însă mi-a a tras atenţia este acest fapt: „cât despre copii, sunt cinci la număr patru plecaţi în străinătate şi o fată care s-a casatorit în Vişeu, cu toţii au uitat însă de părinţi”.

Nu e aici momentul să facem observaţii, să băgăm de vină sau să trecem la constatări, pentru că toate vor fi fără folos, deoarece nu ştim tot contextul în ansamblu. Ce ar fi de folos însă? Să citim cele două poezii, să medităm asupra lor şi dacă e cazul, să acţionăm pentru a corecta ceea ce e greşit.

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeata- căutând, pe deal şi văi,
Hrană pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu odată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi că puii se facuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu ma dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă ca mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte:şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

Vasile Militaru – Şase pui şi-o biată mamă

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns

Adrian Păunescu – Repetabila povară