Arhivă pentru Mai, 2012

Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă!!

Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul … depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
Am învăţat că nu conteaza ce ai in viaţă
Ci pe cine ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cam 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învăţat că nu conteaza ce li se întâmplă oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva
Am învăţat că oricum ai taia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când in când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este intotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea
Dar că tu  eşti responsabil pentru ceea ce devii
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede …
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit

Octavian Paler

Se prea poate să vorbească, prin scris, în aceste rânduri, ardeleanul molcom din mine,  omul calm care  consideră că nervii  şi mânia nu îşi au loc decât în sânul nebunilor. Şi totuşi, când privesc la toată această campanie electorală, văd foarte puţini candidaţi relaxaţi, calmi, normali, fiind ei înşişi, şi mult prea mulţi încrâncenaţi, fierţi, în cuptor, gata să explodeze la cea mai mică scânteie. De ce oare această majoritate de candidaţi se transformă într-un fel de haită de lupi la vederea prăzii, sau în nişte câini la vederea osului ( ca să nu zic a ciolanului)?. Oare chiar aşa mare să fie presiunea de pe umerii lor, aşa mare să fie teama de nereuşită, teamă că vor cădea pe locul doi? Sau, dimpotrivă, chiar aşa mare să fie prada pentru care luptă şi coşul cu bogăţii aşa de plin, încât nu concep să nu ajungă la el, indiferent cât de dur şi murdar ar juca, oricât de încrâncenaţi ar fi?

De obicei, această încrâncenare, această transformare din om normal în om cu instincte animalice de prădător. ne dă toată omenia pe faţă. ne spune cu adevărat cine suntem şi ce ne dorim şi mai ales cu câtă înverşunare ne dorim. Dacă ar fi ca toţi candidaţii la diferite funcţii, să lupte pentru principii, pentru punerea în aplicare a unor idei şi ideologii, şi nu pentru orgolii, scaune şi avantaje, cu siguranţă, nu am avea de a face cu aţât de multe murdării, mizerii, vorbe urâte, ba chiar jigniri.

E clar, miza e foarte mare. Dar aşa, ca în orice altă întrecere, e normal să lupţi după reguli clare, respectându-ţi adversarul, încercând să fii cel mai bun prin ceea ce faci, nu punându-i piedică celui care concurează alături de tine. Zâmbetul celor mai mulţi dintre concurenţi, e doar pentru poze, pentru a da bine, dar în inimile lor e orice altceva numai soare şi senin nu. Râd ei râd, dar râsul nu e al lor!

Dacă nu mi-ar fi puţin mai mult ruşine, poate v-aş arăta, printr-o fotografie, cum se prezintă geamurile uşii de la sufragerie, după salutul de bucurie şi salturile de veselie ale câinilor noştri, la momentul întoarcerii  noastre acasă după o absenţă de o zi întreagă. Sunt semne ale intenţiei lor de a ne îmbrăţişa, de a ne spune că se bucură de revedere, cred că şi ar vrea să scrie ceva pe geam! Chiote, sărituri în două picioare, sunete de salut pe toate tonurile posibile- astea sunt semnele care însoţesc venirea noastră acasă. E o bucurie de nedescris, parcă nu ne-ar mai fi văzut de când lumea. Pornind de la acest context care se creează de fiecare dată,  în familia noastră lărgită, mi-am pus întrebarea sinceră şi legitimă, poate chiar deranjantă: când m-am bucurat cu adevărat ultima oară, dar aşa încât să tresalt de bucurie, atât în exterior cât şi ca interior, în inimă?

Veţi spune că nu mai suntem copii pentru a ne putea exterioriza chiar aşa puternic, încât să sărim pe pereţi de bucurie; ori că într-o asemenea situaţie economică, socială şi politică, numai chef de  exprimări ale bucuriei  de genul acesta, nu mai avem. Sau că suntem, noi de felul nostru, mai închişi în noi, şi de fapt ne bucurăm, dar aşa discret. Şi totuşi, când v-aţi bucurat din plin, pe săturate şi fără reţinere, ultima dată? Să fii fost în copilărie, să fi fost când am luat „bacul”, să fi fost când ne-am găsit partenerul şi ne-a spus „DA”, să fi fost săptămâna trecută sau chiar ieri?

Nu v-aş recomanda să vă manifestaţi aşa intens ca şi dulăii mei, nu de alta dar după aceea trebuie spălate geamurile sau pereţii sau hainele. Dar, dincolo de toate problemele şi grijurile şi apăsările cotidiene, inima noastră, faţa noastră, tot ceea ce înseamnă „noi”, are nevoie de veselie, are nevoie de tresăltare, are nevoie de puţină bucurie nebunatică, din când în când. Dar nu una artificială sau forţată, ci una naturală, normală. Pentru că doar aşa faţa se înseninează, ridurile dispar şi problemele sunt îndepărtate, măcar şi pentru o zi, două sau, cine ştie,  poate permanent.

Nu o să fac referire la primii paşi, aceia făcuţi la vârsta fragedă de 10, 11 ori câte luni am avut fiecare dintre noi atunci când am testat soliditatea solului atât cu picioruşele noastre, cât şi cu fundul nostru. Nici nu o să aduc vorba de primii paşi înspre şcoală. Ci o să deschid subiectul primilor paşi de la etapa aceasta a vieţii, pentru că e normal, ca indiferent la ce etapă a vieţii ne aflăm, să facem primii paşi în orice domeniu nou care ni se pare provocator şi incitant. Pentru că de fapt asta e viaţa, continuă mişcare, permanentă dorinţă de a descoperi ceva nou. Iar când aceste provocatoare noi drumuri pe care păşim, sunt şi folositoare, cu atât mai bine. Pot spune că sunt primii paşi, rămâne să vă comunic, pe măsură ce trece timpul, dacă au fost şi folositori până la capăt, pentru că momentan sunt.

Primii paşi , făcuţi la această vârstă, în această etapă a vieţii, sunt cei înspre politică, şi mai concret spre Noua Republică. Sunt paşi timizi, dar porniţi pentru că principiile pe care le consider importante în viaţa mea, le-am regăsit şi aici, adică; valori creştine, importanţa familiei, integritate, unitate, libertate, meritocraţie, adevăr. Aşa ca în oricare domeniu în care faci primii paşi, la început crezi ca zbori, că totul e pe roze, că perfecţiunea îşi ia numele de la domeniul pe care l-ai descoperit. Dar poate, din cauză că anumiţi ani au trecut peste mine, sunt conştient că tot ce pare perfect, de fapt e perfectibil, tot ce pare ideal în teorie, e de fapt real in viaţa de zi cu zi. Dar dincolo de toate aspectele care suportă îmbunătăţire,  aici în Noua Republică, e vorba despre omenie în primul rând, e vorba despre echipă şi colegi, e vorba despre normalitate şi relaxare în acţiuni. Nu e vorba de orgolii, decât în limita normalului, nu e vorba de ambiţii decât în măsura în care acestea duc la progres;  e vorba  şi despre conflicte, dar doar atât cât să separe pe cei care vor să meargă mai departe  după primii paşi, de cei care doar vor să facă primii paşi şi apoi să se oprească; şi mai e vorba de conştientizarea faptului că e greu, dacă nu imposibil ca după primii paşi făcuţi, să poţi ajunge direct pe Lună în momentul următor, adică e nevoie de răbdare şi consecvenţă pentru a putea construi ceva durabil  şi rezistent în faţa obstacolelor. Dar ce admir cel mai mult la acest proiect, e că nu a pornit de la „balenele politice”, care nu şi-au mai găsit locul prin oceanele prea pline, ci a pornit de la oameni simpli care au realizat că acţiunea trebuie pornită de la oamenii de jos pentru oamenii de jos, trebuie pornită de la adevăr pentru a obţine ca rezultat adevărul.Într-o frază:  cei care au înţeles că pentru rezultate pozitive, trebuie acţiuni pozitive, că trebuie gândire proprie, nu răspuns la gândirea altora.

Se prea poate ca primii paşi în politică, în Noua Republică, să rămână şi ultimii în acest domeniu. Şi asta din două posibile motive: ori să descopăr , pe măsură ce păşesc, că teoria are tot mai multă acoperire în practică, şi atunci e normal să păşesc mai departe în acest proiect . Ori, cu tristeţe să aflu, că tot ce se naşte din  şi pentru politică, caractere distruge, şi atunci o să dau „delete” la acest domeniu, din preocupările şi intenţiile mele. Provocarea e mare, deoarece politica şi politicienii români, ori se vor schimba şi vor aduce promisiunile la nivel de împliniri, ori vor intra în derizoriu şi în detestare.

Primii paşi sunt foarte importanţi, pentru că dacă nu păşeşti drept de la început, e greu să te redresezi, şi mai ales pentru că, se prea poate să conduci şi pe alţii spre ceva greşit. Aşa că dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Noua Republică, staţi pe aproape, paşii mei vă vor direcţiona, dar în acelaşi timp vă vor şi spune dacă ceva sau careva dintre principiile teoretice sunt călcate în practică, în mod flagrant.

Moare câte puţin cine se transformă in sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” in locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert, pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile” .

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare căte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu intreabă, de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Daca va fi să te infierbânti, înfierbântă- te la soare.
Daca va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Daca va fi să plângi, plânge de bucurie.
Daca va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Daca va fi să furi, fură o sărutare.
Daca va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Daca va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Daca va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Pablo Neruda

” Stai cu ochii mari deschisi,,te rog, până mănânc eu din astă iarbă verde, gustoasă şi grasă. Uită-te  bine să nu vină vreun vânător ori alţi prădători, pentru a  ne alunga din acest loc minunat ori mai rău,  a ne  prinde chiar. Apoi va fi rândul meu să te păzesc, până îngurgitezi şi tu din iarba grasă și frumoasă. Sătui fiind, o să ne luăm zborul de aici, şi o să ne bucurăm de …noi doi, fără a mai avea vreo grijă;  suntem doi, suntem unul al celuilalt, e aşa frumoasă casa noastră – pădurea şi cerul- încât nu ne mai pasă de nimic și de nimeni. Vă pupăm. Doi îndrăgostiţi frumoşi”

Într-un spectru politic caracterizat prin partide care şi-au cam pierdut credibilitatea din cauza acţiunilor luate în decursul anilor, şi din cauza politicienilor corupţi din care sunt formate,  tot mai mult apar persoane care îşi manifestă intenţia de a participa la alegerile locale ori parlamentare, din postura de independent politic. Şi asta probabil, pe motiv de a nu se compromite făcând parte dintr-un partid sau altul, şi astfel de a avea şanse mai mari la câştigarea alegerilor. Oare chiar să fie independenţa politică, o soluţie câştigătoare, o carte pe mâna căreia să poţi merge, ca şi una victorioasă? Care e părerea voastră în legătură cu această variantă?

Nu mică mi-a fost mirarea, încercând să ajut un candidat independent la strângerea de semnături pentru a se înscrie în cursa alegerilor locale, să aud expresia „independnţii ăştia , nu prea sunt de încredere, pentru că se duc ulterior unde le cade mai bine”. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, dar se pare că mulţi percep independenţa politică ca şi o fentă, o mişcare şmecherească de a intra în politică, pentru ca  mai apoi, candidatul independent, să facă pasul spre dependenţa faţă de un partid sau altul. De ce ar vrea cineva să fie independent şi nu să intre în vreun anume partid şi a încerca acolo să schimbe lucrurile? Se pare că, aşa cum a fost o înmulţire necontrolată a partidelor,  aşa va fi şi înmulţirea celor care vor candida  ca şi independenţi. Să fie doar un trend oare, sau chiar să fie soluţie pentru politica românească? Ce aţi alege între un candidat independent, chiar credibil, chiar sincer, şi un  candidat  la fel de credibil, dar care reprezintă un partid politic, deja compromis? Va fi ales omul, sau omul plus partidul?  Cine ne va reprezenta mai bine, un independent de omenie, sau unul angrenat politic, dar la fel de omenos?

Cred că sunt întrebări legitime, în intenţia de a găsi sau măcar a încerca să găsim, după atâţia ani, o variantă care să ne fie aproape , care să ne apere interesele noastre, nu ale lor. Cât despre mine, chiar dacă la un moment dat, aveam impresia că independenţa e o soluţie bună, înclin totuşi acum să cred, că varianta oamenilor credibilor, a celor care vor să facă politică pentru oameni, nu pentru ei, dar angrenaţi în rândul partidelor politice, e cea care ar da rezultate mai bune. Aşa cum nu poţi fi un creştin independent, adică fără a aparţine de o Biserică ( Biserica , ca si organism funcţional, nu ca şi patru ziduri) decât o scurtă perioadă, aşa cum nu poţi fi jucător de fotbal fără echipă, sau soldat fără armată, tot aşa cred că nu poţi fi politician fără partid. Chiar dacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, vei fi independent politic, mai devreme sau mai târziu vei înclina spre un crez politic, spre un partid politic. Şi atunci, „convertirea ” aceasta, nu va fi altfel tratată decăt ca şi convertirea de la PNL la PDL ori PC ori UNPR ori.., adică tot sub formă de traseism politic. Şi cu asta ce-am făcut!!!?