Posts Tagged ‘scoala’

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Nu o să fac referire la primii paşi, aceia făcuţi la vârsta fragedă de 10, 11 ori câte luni am avut fiecare dintre noi atunci când am testat soliditatea solului atât cu picioruşele noastre, cât şi cu fundul nostru. Nici nu o să aduc vorba de primii paşi înspre şcoală. Ci o să deschid subiectul primilor paşi de la etapa aceasta a vieţii, pentru că e normal, ca indiferent la ce etapă a vieţii ne aflăm, să facem primii paşi în orice domeniu nou care ni se pare provocator şi incitant. Pentru că de fapt asta e viaţa, continuă mişcare, permanentă dorinţă de a descoperi ceva nou. Iar când aceste provocatoare noi drumuri pe care păşim, sunt şi folositoare, cu atât mai bine. Pot spune că sunt primii paşi, rămâne să vă comunic, pe măsură ce trece timpul, dacă au fost şi folositori până la capăt, pentru că momentan sunt.

Primii paşi , făcuţi la această vârstă, în această etapă a vieţii, sunt cei înspre politică, şi mai concret spre Noua Republică. Sunt paşi timizi, dar porniţi pentru că principiile pe care le consider importante în viaţa mea, le-am regăsit şi aici, adică; valori creştine, importanţa familiei, integritate, unitate, libertate, meritocraţie, adevăr. Aşa ca în oricare domeniu în care faci primii paşi, la început crezi ca zbori, că totul e pe roze, că perfecţiunea îşi ia numele de la domeniul pe care l-ai descoperit. Dar poate, din cauză că anumiţi ani au trecut peste mine, sunt conştient că tot ce pare perfect, de fapt e perfectibil, tot ce pare ideal în teorie, e de fapt real in viaţa de zi cu zi. Dar dincolo de toate aspectele care suportă îmbunătăţire,  aici în Noua Republică, e vorba despre omenie în primul rând, e vorba despre echipă şi colegi, e vorba despre normalitate şi relaxare în acţiuni. Nu e vorba de orgolii, decât în limita normalului, nu e vorba de ambiţii decât în măsura în care acestea duc la progres;  e vorba  şi despre conflicte, dar doar atât cât să separe pe cei care vor să meargă mai departe  după primii paşi, de cei care doar vor să facă primii paşi şi apoi să se oprească; şi mai e vorba de conştientizarea faptului că e greu, dacă nu imposibil ca după primii paşi făcuţi, să poţi ajunge direct pe Lună în momentul următor, adică e nevoie de răbdare şi consecvenţă pentru a putea construi ceva durabil  şi rezistent în faţa obstacolelor. Dar ce admir cel mai mult la acest proiect, e că nu a pornit de la „balenele politice”, care nu şi-au mai găsit locul prin oceanele prea pline, ci a pornit de la oameni simpli care au realizat că acţiunea trebuie pornită de la oamenii de jos pentru oamenii de jos, trebuie pornită de la adevăr pentru a obţine ca rezultat adevărul.Într-o frază:  cei care au înţeles că pentru rezultate pozitive, trebuie acţiuni pozitive, că trebuie gândire proprie, nu răspuns la gândirea altora.

Se prea poate ca primii paşi în politică, în Noua Republică, să rămână şi ultimii în acest domeniu. Şi asta din două posibile motive: ori să descopăr , pe măsură ce păşesc, că teoria are tot mai multă acoperire în practică, şi atunci e normal să păşesc mai departe în acest proiect . Ori, cu tristeţe să aflu, că tot ce se naşte din  şi pentru politică, caractere distruge, şi atunci o să dau „delete” la acest domeniu, din preocupările şi intenţiile mele. Provocarea e mare, deoarece politica şi politicienii români, ori se vor schimba şi vor aduce promisiunile la nivel de împliniri, ori vor intra în derizoriu şi în detestare.

Primii paşi sunt foarte importanţi, pentru că dacă nu păşeşti drept de la început, e greu să te redresezi, şi mai ales pentru că, se prea poate să conduci şi pe alţii spre ceva greşit. Aşa că dacă vreţi să aflaţi mai multe despre Noua Republică, staţi pe aproape, paşii mei vă vor direcţiona, dar în acelaşi timp vă vor şi spune dacă ceva sau careva dintre principiile teoretice sunt călcate în practică, în mod flagrant.

Toţi ne dorim o ţară cu cetăţeni având mentalitatea cetăţenilor din ţările civilizate, ori din ţările nordice, ori de prin Japonia. Toţi am vrea să vedem civilizaţie şi disciplină, ordine şi limbaj frumos, zâmbete şi omenie. Ce uităm însă adesea, este că toate acestea se clădesc în timp, se formează în mintea şi inima copiilor, a tinerilor, şi mai ales e nevoie de modele şi exemple pentru a putea fi întipărite şi practicate. Mi-am pus întrebarea următoare: oare dacă educaţia copiilor şi tinerilor, adică a generaţiei care va să vină, ar fi dată de cei care apar în mod constant la TV, radio, orice mijloc mass-media, sau de ceea ce văd ori aud într-o zi de viaţă normală, care ar fi imaginea care li s-ar întipări în minte, sau ce ar putea învăţa ? Sau chiar mai în extremă dusă problema: dar dacă, chiar şi învaţă, iar azi şi apoi mâine, vor pune  în practică?

Aşadar copiii şi tinerii,  noi toţi, vom avea de pregătit următoarele teme pentru viaţa care ne stă în faţă, lecţii predate de către „profesori” pricepuţi, ce apar permanent pe „sticlă”:

–  cei în vărstă, care au muncit o viaţă întreagă, nu trebuie respectaţi, ci oferite serviciile cele mai slabe, astfel încât dacă nu mor de foame, sau lipsă de medicamente, sau imposibilitatea de a plăti utilităţiile, să moară de nervi

– prezenţa la şcoală nu e obligatorie, ci opţională; dacă ai treburi mai importante decât şcoala, rezolvă-le, că şcoala nu e necesară, ţara are nevoie de tine aşa cum eşti

– dacă ai de ales între adevăr şi minciună, nu mai sta pe gânduri, spune minciuna ca să îţi fie bine: adevărul creează doar probleme, şi nu ajută la progresul tău personal

– dacă cineva stă în calea succesului tău şi trebuie să îl calci în picioare pentru a reuşi, nu te mai gândi că e semen de al tău; el e doar o piedică în calea binelui tău suprem

– trădarea principiilor şi a oamenilor trebuie să îţi fie filosofia de viaţă, pentru că valorile , principiile şi oamenii, te împiedică, de cele mai multe ori, a îţi împlini visul

– – Dumnezeu trebuie „vizitat” doar la nevoie, la sărbători sau dacă e să dea bine în faţa celor credincioşi; altfel, El cu ale Lui, eu cu ale mele

Nu vreau să aglomerez prea mult lecţia pe care vor trebui să o pregătească şi de aceea, mă opresc aici. Sunt convins însă că „profesorii contemporani”, vor continua să îşi etaleze toate cunoştinţele şi astfel să le ofere modele şi învăţătură demnă de urmat copiilor şi tinerilor!

P.S.

Sper să nu învăţaţi nimic din ceea ce am scris şi să nu puneţi în practică nimic din ceea ce vi se oferă de aşa zisele persoane publice, certate cu bunul simţ şi principiile corecte !!

În perioada  liceului aveam un profesor , care avea o vorbă, atunci când vroia să sublinieze „cât de mult”  ne place, nouă elevilor, să învăţăm:  ” voi, când vă trimit părinţii la joacă, ca să mai faceţi o pauză de la învăţat, ar trebui să strecuraţi cartea de matematică pe sub haină şi să ieşiţi cu ea afară şi acolo să învăţaţi din nou”. Cu toate că nu eram chiar o clasă slabă la învăţătură, ce spunea acel profesor  ni se părea de  „râsul curcilor” şi  foarte distractiv, mai ales că auzeam acest lucru din gura unui profesor. Acum peste ani însă, când privesc la  majoritatea elevilor din ziua de azi şi când fac o comparaţie cu cei de pe vremea mea…imi dau seama că mulţi, prea mulţi elevi din zilele noastre, nu iau nici măcar la şcoală cărţile, darămite la joacă; nu au nici măcar caiete de clasă, ce să mai facă şi temele pe acasă, ! Ce îl mai poate motiva pe elevul anului 2012 să înveţe, mai e vreo şansă de redresare în ce priveşte „cheful” lui de a învăţa? Se pun camere de filmat în şcoli ca să nu mai chiulească, se angajează agenţi de pază ca să nu plece elevii prin baruri, se fac razii prin cafenele ca să îi readucă la ore, părinţii merg cu maşina să îşi ducă odraslele la şcoală ca să fie siguri că merg acolo. Şi cu toate astea, din întreg liceul nu ia nimeni bacalaureatul! Mai e ceva ce se poate face şi nu s-a făcut? E ceva ce scapă părinţilor, şcolii şi societăţii? E cineva anume de vină sau chiar sunt copiii mai puţin capabili ca în alte vremuri? Care sunt metodele care ar da rezultate pentru a dirija elevii spre învăţătură din nou? Se schimbă programe, se modifică modul de a da examene, teste şi bacalaureat, dar prea puţin se priveşte spre elev, pentru a îl motiva din nou, spre a-l atrage spre educaţie. E ca şi cum aş pune cauciucuri noi, aş vopsi maşina şi i-aş pune şi radio cd, când de fapt ea nu mai poate sa functioneze dn cauza motorului.

Geniile vor rămâne în continuare genii, olimpicii vor fi mereu premiaţi, dar  toţi aceştia se numără pe degete într-o şcoală; cât despre marea majoritate, ei vor rămâne tot în aceeaşi situaţie:  fără motivaţie, fără modele demne de urmat, fără principii şi priorităţi sănătoase, dezorientaţi şi fără perspective clare. Dar totuşi, cine e vinovat, dacă e cineva?

Mă uit şi văd că parcă doar ieri eram copil, alergând după minge toată ziua prin curte sau pe stradă, sau bucurându-mă de fiecare piatră, pe care reuşeam să o duc de acasă până la şcoală,  şutând cu papucii în ea ( mai mare era bucuria părinţilor la vederea papucilor).  O puneam bine, ascunzând-o, când ajungeam la poarta şcolii, astfel încât la întoarcere să o pot conduce spre casă înapoi.  Fiecare avem asemenea poveşti, în fiecare etapă a vieţii, unele pline de amuzament, altele triste poate.  Dar dincolo de ele, e fermecător şi înfricoşător în acelaşi timp, să vezi cum trece vremea peste tine, cum vine întâlnirea de cinci ani, de zece ani, de 20 de ani, de… de la terminarea liceului ori a facultăţii. Să vezi cum părul se împuţinează ori se albeşte ( avantajul celor fără păr e că nu o sa îl aibă niciodată albit); să realizezi că ochii, care altadată vedeau „acul în carul cu fân”, acum au nevoie de ajutor, pentru a vedea unde sunt puşi…ochelarii; memoria, care te ajuta să ţii minte toate capitalele ţărilor lumii, când jucai  „fazan pe ţări”, acum are nevoie de agendă pentru a ţine minte unde e parcată maşina.

Toate rămân amintiri, toate se pun în album, trecutul şi anii trecuţi peste noi, luându-şi plata şi simbria. Şi vine o zi, când ajungem să fim mai aproape de capătul dinspre sfârşit al vieţii decât de capătul de început al vieţii; acea zi când sfărşitul se vede mai bine la orizont decăt începutul, când plânsetul  nostru de la naştere se aude din ce în ce mai vag, lâăsând loc plânsului  altora de la terminarea drumului şi despărţirea de viaţă. Apropierea de „acea zi” e un proces ireversebil, oricât am sta la o anumită etapă din viaţă, tot nu  putem să evităm „ziua Z”.

Nu şitu dacă acum, aş mai merge cu vreo piatră la picior până la serviciu, ce ar zice oamenii care m-ar vedea? ( tinând cont că pietre găsesc destule printre liniile căii ferate, mulţi ar zice că iau piatră să duc acasă). Viaţa are farmecul ei la fiecare punct, aşa că imposibil să nu potă avea farmec şi la apropierea de destinaţia finală, la trecerea liniei de sosire. Nu contează cât  şi cum ai alergat în viaţă, ci  contează cum te găseşte ” acea zi”. Se prea poate ca „ziua” să ne găsească bolnavi în trup, dar sănătoşi la suflet, cu vederea slăbită, dar cu viziunea clară, cu picioarele obosite, dar cu mersul drept, cu mâinile tremurânde, dar  întinse spre alţii. Doar noi decidem cum va fi când „vine o zi”, când apusul vieţii îţi zâmbeşte, cu un soare palid, iar răsăritul e lăsat departe!

Cum ar mai suna această expresie, acum în democraţie, când fiecare alegem ce să facem, nu ne mai lăsăm duşi la grămadă, ci fiecare decidem pentru noi înşine (sau asta ne e senzatia). A fost, perioada comunismului, când erai obligat să faci multe lucruri: să munceşti, să mergi la şcoală, să porţi uniformă, să faci curat la poartă, să pui steag, să mergi la defilare, etc. Dar acum acele vremur iau trecut, nu te mai obligă nimeni, mai nimic, ba dimpotrivă s-ar mai şi bucura dacă nu ai mai face anumite lucruri, pentru că ar scădea costurile din buzunarul statului. Libertatea, democraţia, a sters totul, şi ce a fost bun din lucrurile obligatorii şi ce a fost rău, nu s-a făcut nici o diferenţiere dacă unele erau bune sau nu. Anul acesta , parcă mai mult ca nicicând în alţi ani, am văzut ce înseamnă şi partea negativă a democraţiei, a libertăţii de a fi lăsat să alegi; vaccinurile copiilor la şcoală. Nu ştiu cum a fost prin zonele voastre sau daca aţi auzit, dar rubeola a fost la „mare căutare” printre elevi, ori ca erau la gimnaziu, ori că studiau la liceu.De ce să fii fost acest fenomen? Pe vremea noastră de şcolari, eram vaccinaţi ba pentru o boală, ba pentru alta , şi nu te întreba nimeni dacă vrei ori ba. Acum, fiecare părinte a ales să îşi ori să nu-şi vaccineze copilul împotriva unor astfel de boli. Şi se pare că marea majoritate a ales să nu facă aceste vaccinuri. ” De ce să mai fac şi acest vaccin ori această injecţie, doar nu mai e obligatorie şi în plus , te miri ce se mai poate întâmpla?”. Şi iacă urmările „libertăţii” de alegere.Veţi spune ” ia, mare brânză de câteva zile lipsă de la şcoală, s- a mai relaxat şi copilul puţin stând acasă”. Nu despre asta e discuţia, ci despre selecţia corectă între ce ar trebui să fie obligatoriu, chiar şi în democraţie, şi ce anume ar trebui să rămână la alegerea individului. Ce „obligativităţi” vedeţi a fi necesare chiar şi în democraţie, ce ar trebui să fie nelipsit pentru fiecare individ, ori că vrea ori că nu vrea? Mai poate fi obligată fiecare persoană, în acest cadru al libertăţilor omului, să facă anumite lucruri, care ar fi spre binele lui? Ori, tocmai fiindcă nu mai vrem a face aceste lucruri obligatorii, nici nu se mai dau legi care să „oblige” persoanele să facă anumite lucruri, strict în folosul lor?

Când e vorba de asigurări de maşini şi case există obligativitate, când e vorba de reţineri de contribuţii la asigurările sociale sau de pensii suntem obligaţi fără a fi întrebaţi. De ce nu se poate această regulă a obligativităţii să fie şi în alte domenii sau cel puţin de ce , măcar unde există teroretic stipulată, să se treacă la punerea în aplicare şi în practică? Să fiu eu oare cu ceva moştenire comunistă rămasă, pe te miri unde, inoculată? Sau chiar nu se doreşte a se face ceva bun , măcar acolo unde se poate şi trebuie?

” Învaţă-ne ( Doamne) să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă” – Cartea Psalmilor 90:12

Încă înainte de a merge la grădiniţă, părinţii ne deprind cu număratul , la început pe degete apoi cu boabe de fasole ori nasturi; apoi , cu nerăbdare, numărăm zilele care mai avem de aşteptat până începe grădiniţa ori şcoala, ca acolo, să trecem la  a număra pe abac – un pas înainte spre calculator! Şi anii trec, şi numărăm câte zile mai avem până ce vom termina liceul , ca să putem începe numărătoarea zilelor până la începerea facultăţii şi plecarea spre un alt nivel academic. Şi vine graduarea, si serviciul şi numărătorile nu se termină pentru că  numărăm zilele aşteptând concediul şi naşterea copiilor. Şi noi trecem şi…mai avem câteva zile până la pensie. Şi apoi , numărăm zilele care mai trebuie să treacă până ne va aduce poştaşul pensia. Întreaga viaţă e o numărătoare a zilelor, o măsurare a timpului; şi oricât de bine le-am drămui şi împărţi, vine scadenţa, ajungem la finalul numărătorii,  când zicala „nu intră zilele în sac”,  ajunge  să nu mai aibă acoperire.

Cum putem oare să trăim astfel încât să nu ne pară rău de nici o zi pe care o petrecem pe pământ? Există vreun „artificiu matematic” prin care numărătoarea să fie una care , chiar dacă vom ajunge la capăt, să nu regretăm? Omul lui Dumnezeu, Moise, cel care a scris Psalmul amintit, a realizat, că zilele trec, indiferent dacă le numărăm sau nu; Pe măsură, însă, ce ne apropiem de numărătoarea finală, de capătul zilelor ( oare când o fi, cine poate să ne spună!)inima, conţinutul ei, ceea ce este înăuntrul ei, trebuie să devină mai important decât orice altceva. Tot ceea ce numărăm până la un moment dat, fie că are legătură cu şcoala, serviciu, familie, pensie, nu mai au nici o valoare, pălesc la final. Tot ceea ce contează e inima, lucrurile bune sau rele adunate în ea, frumuseţile sau mizeriile strânse.

Şi dacă tot nu ştim când va să fie „numărătoarea finală” ( final countdown), nu ne rămâne decăt să strângem de pe acum, de azi, bunătate, frumuseţe, adevăr şi dragoste, în inima noastră..

10, 9, 8….