Archive for the ‘Poezie’ Category

Ne zbatem, ne chinuim căutând soluții economice, sociale, dar mai puțin căutăm soluții spirituale, sufletești. Când , se prea poate, ca toate eșecurile pe care le trăim ca și indivizi, ca și nație, să provină din interior, din inimă. din suflet. Dar pentru astea nu prea avem timp, nu prea suntem preocupați! Și continuăm alergarea , zi de zi, iluzie după iluzie. Și ajungem să ne obosim inima și sufletul tot mai mult , tot mai tare. Poate e timpul pentru un ”HO”, lăsând inimii timp să respire în voie, să se ocupe cu ale ei, nu cu ale noastre, să ne aducă pe drumul cel bun.
” Orice defecțiune sufletească
poate fi reparată- strigă duhovnicul;
orice anvelopă
poate fi făcută să nu mai răsufle
– spuse vulcanizatorul;
orice ogor bătut de grindină poate fi reînsămânțat
– spuse fermierul;
pot face din orice cel putin un ce-
-spuse decis recondiționerul;
vacile sunt un bun teren de investiție- spuse
bancherul veterinar
și toti, în afară de primul,
aveau perfectă dreptate ”

Orice – Lucian Avramescu

 CIOARA
Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă…
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!
Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.
Iar gloata i-a şi pus probleme:
– Pe unde-ai fost?
– La ce ospăţ?
– Am fost şi eu peste coline…
– Dar cu ce gând?
– După ce pradă?
– Aşa… ca mă mai uit de coadă…
– Ei, şi-ai uitat?
– Şi-a fost mai bine?
– Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine…
MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.
Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!
Costache Ioanid

Ce-ar fi fãptura-mi fãrã Tine, Mântuitorul meu slãvit
Ce-aș fi, de n-ai fi Tu în mine cu harul Tãu nemãrginit
Aș fi un bulgãre de gheațã, un chip de humã fãrã viatã,
O stâncã-nvãluitã-n ceațã și-o noapte fãrã dimineatã.

Aș fi un far fãrã luminã, pustie de nisipuri plinã,
Cu vânturi fãrã de odihnã, cu șerpi și scorpii ce-nveninã;
Aș fi o albie uscatã pe unde-a fost un râu odatã,
O frunzã smulsã și purtatã fãrã de scop, prin lumea toatã.

Așa aș fi, dar, slavã Ție, Tu-mi ești a vieții bogãție,
Comoara harurilor vie ce mã inundã pe vecie;
Eu n-aș ști azi ce-i strãlucirea vieții-n mii și mii de fețe,
Și n-aș fi cunoscut iubirea cu-nfiorãri și frumusețe.

De n-ai fi fost, Tu, Bunãtate, Începãtorule-a-toate,
Cu taine-adânci și minunate, ce totul vrea și totul poate;
Tu m-ai suit în slãvi divine din locu-ntunecatei tine,
Isuse, sunt ce sunt prin Tine, și-acum, și-n veacul care vine!

Într-o lume a realizărilor proprii, a meritelor personale asumate din belșug, din când in când e bine să ne întoarcem privirea spre Cel care ne dăruiește totul spre Dumnezeu de la care primim ceea ce avem. Dacă suntem e pentru ca El este, dacă existăm e pentru că El dorește!

E   GREU !

E greu să urci pe cărăruie
Şi totuşi să rămâi
Pe calea-ngustă, unde suie
Iubirea cea dintâi.

E greu să urci, când toţi coboară
Şi totuşi, să cobori
La cei căzuţi sub grea povară,
La cei ce plâng în zori!

E greu s-arunci, când lumea strânge
Şi totuşi, să aduni
Durerea lumii care plânge
Şi-a urei mari furtuni.

E greu să taci, când ai dreptate
Şi totuşi, să vorbeşti
Aceluia care te bate
Spunându-i că-l iubeşti.

E greu să ierţi, să ierţi într-una
Şi totuşi, să nu ierţi
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deşerţi.

E greu să crezi, când îţi e teamă,
Şi totuşi, să nu crezi,
Ispitelor ce te îndeamnă:
Să vii, s-asculţi, să vezi.

E greu să rabzi făcând doar bine
Şi totuşi, scumpul meu:
Dacă Hristos trăieşte-n tine,
Nimic nu este greu.

TĂCEM DIN GURĂ

Din tot, ne-a mai rãmas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecați în piatrã durã
cu pumnii strânși, tãcem din gurã.
Tãcem, parc’am tãcea de veacuri
ca niște funduri vechi de lacuri.
Și ferecat în bezna surã,
de mii de ani, tãcem din gurã.
Ei: ziduri, lanțuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tãcerii.
Ei, biciuri cu bãtãi și urã,
noi, uriaș îngheț pe gurã.
Deasupra vremii și genunii,
tãcem ca spinii si tãciunii.
Tãcem ca lama de custurã,
tãcem mereu, tãcem din gurã.
Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie și ciocane
și orice zi e-o mușcăturã.
Scrâșnind din dinți, tãcem din gurã.
Tãcem ca lacãtul pe ușe,
tãcem ca focul sub cenușe,
tãcem… dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesãtule.
Un zgomot bubuie departe,
se darmã parcã ziduri sparte
si parcã lanturi cad în zgurã.
Noi așteptãm, tãcem din gurã.

  Radu Gyr

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe

Să sune scrâşnetul hain

Și mii de lacăte la uşe

Eu tot ceea ce-am fost rămân.

Surpaţi asupră-mi munţi şi ape

Puteţi chiar să mă spânzuraţi

Cu grele, negre târnăcoape

Credinţa nu mi-o sfărâmaţi.

Târâţi-mă de vreţi sub şanţuri

Și îngropaţi-mi trupul stins

Eu sorb ca Făt-Frumos din lanţuri

Puteri adânci de neînvins.

Puteţi să năpustiţi tot iadul

Ca să mă frângă până-n miez

Eu stau în viscole ca bradul

Și tare, tare ca un crez.

Radu Gyr

În ultima perioadă de timp, mă gândesc din ce în ce mai mult la marea responsabilitate a cuvintelor, promisiunilor ori simplelor vorbe pe care le rostesc. Oare chiar cred ceea ce spun, chiar trăiesc ceea ce declar sau ceea ce spun o fac doar de fațadă, de impresie?

Aș vrea să cred că putem fi atât de înțelepți încât să spunem ceea ce facem și să trăim ceea ce rostim, nu doar o anume zi, ci toate zilele vieții noastre. A trăi e un crez, e mai mult decât cuvinte, e viață arătată în faptele de zi cu zi!

P.S

Se poarta rosu, dar crezul nu e de al lor. Pentru ca nu stiu daca au asa ceva in dictionar majoritatea politicienilor!

Avem timp pentru toate.
Să dormim, sa alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
Avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin
cenușa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiții și boli,
sa învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta murim.

Octavian Paler