Posts Tagged ‘mama’

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Anunțuri

Fă-ţi timp

Posted: 29/04/2012 in Poezie
Etichete:, , , , , , , , ,

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi.

Ideea acestei poezii, mi-a fost data de Luna Pătrata şi a ei meditaţie. Nu pot să spun mai mult despre poezie decât a spus însuşi autorul Traian Dorz : ” fă-ţi timp căci viaţa trece şi când nu faci nimic”

P.S

Vă las cu imaginea timpului care trece, dar sperăm cu folos.

 CÂNTEC FEMEIESC

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

Pentru cele ale noastre dragi, soţii, mame, prietene, care ne sprijină, ajută, susţin şi iubesc: să aveţi parte de dragoste zilnică din partea lui Dumnezeu şi a noastră!

Nu e vorba de criză aici, cu toate că poate fi învinovăţit statul; nu e nci o chestiune de gospodărire „judicioasă”  a veniturilor, pentru că nu ai  ce şi cum  să gestionezi cu 6 lei pe lună. Atât, şase lei, are pensia un maramureşean de 82 de ani, în România anului 2012. Ce însă mi-a a tras atenţia este acest fapt: „cât despre copii, sunt cinci la număr patru plecaţi în străinătate şi o fată care s-a casatorit în Vişeu, cu toţii au uitat însă de părinţi”.

Nu e aici momentul să facem observaţii, să băgăm de vină sau să trecem la constatări, pentru că toate vor fi fără folos, deoarece nu ştim tot contextul în ansamblu. Ce ar fi de folos însă? Să citim cele două poezii, să medităm asupra lor şi dacă e cazul, să acţionăm pentru a corecta ceea ce e greşit.

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeata- căutând, pe deal şi văi,
Hrană pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu odată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi că puii se facuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu ma dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă ca mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte:şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

Vasile Militaru – Şase pui şi-o biată mamă



Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns

Adrian Păunescu – Repetabila povară

Pe un loc liber de case, din apropierea locuinței noastre, își desfășoară activitatea și își duc zilele o familie de caini, nu de rasă, ci maidanezi: mama, tata si ceva pui de curând născuți. Se joacă, se hârjonesc, mai se și ceartă ( că doar e familie), dar una peste alta știu că acolo e casa lor, locurile din gard, pe unde pot pleca într-o plimbare, fiindu-le cât se poate de cunoscute.. Din când în când îi mai vizitează  și alți colegi de cartier, să mai petreacă timp împreună. Astăzi, însă, unul din prietenii lor a venit în vizită și  nu știu  de la ce s-au luat, care ce o fi zis către celălalt ori ăsta intrusul le- a jignit familia, dar e cert că totul a ajuns la punctul culminant: bătaie, dar nu așa, fiecare cu fiecare, stil turneu, ci toți pe unul, pe poftitul nepoftit; tată, mamă ( ce-i drept era mai retrasă să dea impresia de lady) și juniorii, au sărit toți pe Grivei nepoftitul, de ieșeau fulgii din el. A scăpat din încercuire, pentru moment, dar alergătura a continuat până l-au fugărit din zona de conflict, dar au luat-o la fugă pe străzi, în șir indian, care mai de care alergănd mai tare. Au cotit-o și i-am pierdut din câmpul vizual, ca să văd și deznodământul.

În grecește, există un termen, cuvânt pentru dragoste-storge – care exprimă dragostea din cadrul unei familii, între mamă, tată, frați, surori, o dragoste de sânge. Oricât de multe ar fi frecușurile în familie, micile discuții inerente, toate acestea apun și dispar în momentul în care ”lupta” se mută în afara căminului. Atunci se strâng rândurile, se dau mâinile unii altora, mamă, tată, frați, surori și se trece la ”lupta externă” , cu greutățile și problemele ivite. Mâinile unite aduc victoria și tot ceea ce a fost între ei, pe plan intern e dat uitării deoarece bucuria adusă de succes e mare.

Între timp, familia de câini s-a întors, își reiau vechile și normalele activități și jocuri domestice. Încă un inamic a fost înfrânt, pot petrece în liniște o nouă seară.

Așa e în lumea câinilor, care nu știu grecește dar aplică lecția dragostei în familie. Cât despre noi oamenii, ….

”Cel satul nu il crede pe flamand”

Durerea unei mame al carui fecior e plecat la munca in tarile straine e greu de inteles de o alta al carui baiat e zi de zi langa ea. Disparitia celui drag din familie, nu poate fi inteleasa de cel care nu a pierdut pe nimeni drag. Luptatorul de zi cu zi cu boala si necazurile vietii, poate fi inteles doar de cel care a trecut deja prin situatii similare cu ale lui. Cel care vrea sa scape de povara bauturii si a tigarilor, gaseste intelegere  adevarata doar la acela trecut si scapat de aceste lucruri. Si cu toate acestea, in cele mai multe din situatiile mentionate, noi, care suntem pusi fata in fata cu astfel de cazuri, ne exprimam suportul sau sprijinul sau condoleantele, mentionand si cuvintele miraculoase:” stiu prin ce treci, te inteleg”. Oare chiar pot sa inteleg un astfel de om cand eu nu am avut de a face cu problema prin care trece el? Sau chiar il ajuta cu ceva aceste cuvinte, cu toate ca el stie situatia mea?  Pana nu am umblat cu papucii si pe drumul pe care o persoana anume ii poarta acum , nu voi putea sa inteleg acea persoana. Pot intinde o mana de ajutor celui bolnav sau necajit, pot asculta durerea celui indurerat, dar cat despre a intelege cu adevarat a anumita persoana ce trece printr-o situatie delicata, nu voi putea decat daca am trecut prin ceva similar.

Nu stiu prin ce treci cand citesti aceste randuri, dar sper sa iti fie de folos!