Arhivă pentru Martie, 2012

Când spui Japonia, te gândeşti parcă doar la tehnologie, trenuri cu mers la secundă, aglomeraţie, muncă şi conştiinciozitate. Dar  japonezii mai au ceva… cireşul japonez. Aşa, cum se cade, oricărei frumuseţi, şi florile cireşului sunt o apariţie rară, doar o singură dată pe an, şi asta pentru aproximativ şapte zile. Farmecul aparte, te duce cu gândul la „ducă”, la concediu de primăvară şi la relaxare totală. Să vezi albul zăpezii, alături de cireşii înfloriţi, parcă ţine de altceva decăt de lumea pămantească, ci mai degrabă de cer şi vise. Cu toate că e un copac, face parte din familia trandafirilor , şi pe acest motiv, florescenţa  lui e aşa bogată şi aşa scurtă, aidoma trandafirilor.

O celebră legendă japoneză povesteste de ce cireşii din orasul Nago din Okinawa sunt cei dintâi din lume care înfloresc în fiecare primăvară …În vremuri străvechi, un ţăran sărac îşi ducea zilele de azi pe mâine alături de soţia sa şi de căţelusul lor , numit Chintin („micuţul”). Acest câine foarte credincios , ( nu ştiu dacă era Akita ca şi ai mei) care îl însoţea pretutindeni pe ţăran , era iubit atât de stăpânul său cât şi de nevasta lui.. Intr-o zi , Chintin , aflat în curtea stăpânului său , a inceput să latre zgomotos şi să sape pământul cu lăbuţele. Ţăranul s-a uitat la el  şi a zis  ” Aha , ai găsit ceva şi vrei să te ajut să îl dezgropi” ; apoi , şi-a luat sapa şi a răscolit pământul până când , în tărână , a început să strălucească o mulţime de aur. Desigur , stăpânul lui Chintin a fost în culmea fericirii, iar vecinul a văzut tot ce s-a întamplat…
A doua zi , lacomul vecin a bătut la uşa ţăranului , şi  l-a rugat pe acesta  să îi dea cu împrumut câinele , iar cererea i-a fost îndeplinită. Vecinul l-a dus pe căţel în curtea lui şi ,  sub ameninţarea bătăii,  i-a poruncit câinelui să îi găsească aur. Chintin a adulmecat cu atenţie peste tot , iar după o vreme a început să latre şi să scormonească pământul.Vecinul şi-a luat pe dată sapa şi a adâncit-o în pământ până când a dat peste o grămadă de… gunoi urât mirositor. Înnebunit de furie , omul a bătut căţelul cu sapa pâna  l-a omorât.
Cand ţăranul s-a dus să îl recupereze pe Chintin , vecinul i-a zis că i-a omorât câinele. Îndurerat , ţăranul a luat trupul  căţeluşului şi l-a îngropat , după care a plantat peste mormânt un arbore de pin. Soţii au îngrijit pinul , iar acesta , odată cu anii, a devenit mereu mai înalt. Într-o zi, ţăranul i-a spus soţiei lui : „Îţi mai aduci aminte ce mult îi plăceau lui Chintin prăjiturile din orez ? Ce-ar fi să tăiem pinul şi să facem din lemnul lui o piuă mică în care să poţi prepara orezul?  Zis şi făcut. Când piua a fost gata , iar nevasta a început să fărâmiţeze orezul pentru prăjituri , a inceput să iasă din piuă nimic altceva decât aur ; pe măsură ce femeia bătea mai mult orezul în piuă, cu atât mai mult aur ieşea la ăiveală. Desigur, furişat la fereastră , vecinul a vazut tot ce se întâmplase, aşa că , după o vreme , a venit să ceară cu împrumut piua.  Ajuns acasă , vecinul i-a spus soţiei sale că aceasta era o piuă fermecată; cei doi au pus în ea orez , după care au început să îl macine cu râvnă ,îinsă, în locul aurului, a apărut un gunoi puturos. Plin de mânie, vecinul a aruncat piua în soba din bucătărie şi a lăsat-o să ardă.
Când ţăranul a venit să îşi ia bunul înapoi, vecinul i-a marturisit ce făcuse. Ţăranul i-a cerut, atunci, să îi dea măcar cenuşa în care se transformase piua. Întors acasă , el şi-a găsit nevasta în grădină şi i-a zis : „Îţi mai aduci aminte cât de mult îi plăceau lui Chintin pomii de cireş ? Cum se mai juca sub ei şi se odihnea la umbra lor ? ” Ţăranul a contemplat cireşii , apoi a presărat o parte din cenuşă la rădăcinile lor, iar pomii au înflorit , ca prin minune , dintr-o dată.
Zvonul despre cireşii ţăranului , care infloriseăa înaintea tuturor celorlalţi , s-a răspândit peste tot. Prinţul care stăpânea acele meleaguri , mâhnit că cireşii din livada lui nu dăduseră încă floare , s-a dus la ţăran şi l-a rugat să îi dea ajutor. Fără să stea pe gânduri, ţăranul a aruncat restul de cenuşă în livada stăpânului său , şi toţi cireşii au înflorit. Recunoscător, prinţul l-a înnobilat pe ţăran şi l-a făcut şi mai bogat decât era.
Din acea zi , cireşii din Nago sunt cei dintâi din lume care înfloresc primăvara.

Învăţăturile legendei pot fi multe dar nu acesta e scopul, şi oricum vă rog pe voi să le observaţi. Aşa că trec spre altă latură a „cireşilor”: nu ştiu dacă în acest an o să mai avem posibilitatea fizică de a merge şi a surpinde acest „fenomen” al înfloririi cireşilor; dar tocmai din acest motiv, am vrut să fiu timpuriu în prezentare, pentru ca la anul să nu mai avem nici un motiv în a rata momentul.

Anunțuri

Visul

Posted: 31/03/2012 in Meditații
Etichete:, , , , , , ,

” Ar fi prea frumos să se întâmple chiar aşa!”, „parcă visez, nu îmi vine să cred”, „oare e doar un vis sau e realitate”, expresii  pe care le-am rostit fiecare dintre noi, în contextul unei posibile ori iminente desfăşurări fericite a unui eveniment. Din păcate, pe zi ce trece, parcă nu mai avem nici puterea  de a visa, de a năzui spre culmi înalte, greu tanginbile, pe care doar visarea le poate ajunge uneori. Şi cu toate astea, cu toate greutăţile ce ne apasă zilnic, frumuseţea visării nu poate să ne fie luată în întregime. Mai există, în interiorul fiecăruia dintre noi, un copil liber, unul care aleargă, zboară şi visează, un locşor care nu are îngrădiri, o pasăre care nu are aripile frânte în ciuda tuturor „ciocnelilor” de problemele cotidiene. Şi aici poate fi vorba de vise mari ori vise mici, piscuri înalte sau joase, dar tot neatinse încă. Vise care depind de noi,  vise care depind de Dumnezeu ori care depind de cei de lângă noi.

Dar, apropo, la ce mai visăm în asemenea vremuri, spre ce înălţimi ne mai îndreptăm ochii, atingându-le cu gândul? O fi să câştigăm potul cel mare la jocurile de noroc şi să ne acoperim toate ratele la bancă, să ne facem o vacanţă „de vis” şi să ne construim „casa visurilor” noastre? Sau visăm să devenim „cel mai talentat român” ori cel mai faimos în nu ştiu care domeniu? Sau trecând la vise de „calibru” mai mic, alţii ar vrea să se poată bucura de soare, lumină ori cer senin, pentru că sunt … fără vedere; unii vor să audă ” te iubesc” sau  cântecul de păsărele, acum la început de primăvară, pentru că nu au…auz. Sau alţii, şi mai „egoişti” în visare, vor să îşi vadă copiii mai fericiţi şi împliniţi decât au fost ei înşişi, sau să ajute pe semenii lor să ajungă ceea ce ei nu au putut.

Nu ştiu care e  dimensiunea  viselor noastre, nu ştiu din care  categorii de visători facem parte, dar visele sunt cele care ne ţin mintea trează, fac limitele sa devină de trecut, fac imposibilul să devină posibil, incredibilul să se transforme în credibil şi invizibilul să devină vizibil! Keep dreaming, keep living!

H. Jackson Brown Jr

” Ţine minte că, fiecare om cu care te întâlneşti în viaţă, a pierdut ceva, iubeşte ceva şi îi e frică de ceva.”

Un citat care efectiv te descopere total oricât de bine ţi-ai acoperi părţile sensibile din viaţă, care te dezveleşte oricât de bine ai fi învelit în propria ta haină a siguranţei. Nu m-am gândit până acum la viaţă , având in minte o raportare la aceşti trei termeni împreună: dragoste, pierdere şi frică. Poate gândeam doar la un aspect anume, poate doar o faţetă o acopeream cu gândirea, dar niciodată să pun mai multe cuvinte împreună şi să mă gândesc concomitent la ele, în contextul vieţii.

E poate una din cele mai mari provocări din ultima perioadă, nu de genul uneia „adevăr ori provocare”, ci una care ar trebui să ne deschidă pe interior şi să ne facă puţină ordine în viziune, dacă suntem sinceri cu noi înşine.

Ce iubesc cu adevărat în viaţă? Asta, de cele mai multe ori, se vede prin timpul pe care îl aloc unui anumit lucru: iubesc egal dăruiesc; că e timp ceea ce dăruiesc, că sunt resurse materiale ori emoţionale, că e altceva, dar dragostea se arată prin ceea ce ofer.

De ce anume mi-e teamă în viaţă? Pentru unele temeri , pot a mă asigura, pot a îmi cumpăra sisteme de apărare. Pentru cele însă care contează cu adevărat, nu sunt mijloace materiale de apărare, ci doar interioare: curaj, credintă, speranţă, prietenie, etc.

Ce anume am pierdut în decursul vieţii? Se prea poate ca „mărunţişul” de fiecare zi,  micile ocazii pierdute cu bună ştiinţă, să conteze mai mult decât cred eu. Fiecare clipă înseamnă o eternitate, înseamnă o decizie care poate să îmi schimbe viaţa trăită din acea clipă înainte. Pierderea poate fi de moment, de care să nici nu îmi pese prea mult, sau poate lăsa urmări mari şi durere pentru totdeauna.

Oare cât de sincer voi fi cu mine în a descoperi care sunt adevăratele lucruri, ori persoane pe care le iubesc, şi mai ales dacă merită să le iubesc la intensitatea la care o fac momentan?  Ce anume mă sperie în viaţă şi cât de mult contează, în contextul unei vieţi plenar trăite, lucrurile de care mă tem? Nu cumva sunt doar false temeri? Ce evenimente le consider cu adevărat ” pierderi”, când fac bilanţul zilei, sau al vieţii?

„Fiecare” are de a face cu mine în primul rând, iar apoi cu semenul meu; toţi avem temerile, iubirile şi pierderile noastre, unii le contabilizăm corect, încercând să îndreptăm acolo unde e cazul, alţii doar le trăim zi de zi, luându-le de la capăt.

Pietre

Posted: 30/03/2012 in Diverse
Etichete:, , , , , , ,

Dintr-o inimă de piatră, poţi să scoţi doar… pietre

Dintr-o inimă de carne, poţi clădi iubiri din… pietre

Cu un pumn de pietre, plin, geamuri poţi să spargi fărâme

Cu-ale tale mâini ca  piatra, pe oricine poţi susţine

Dacă vrei să dai cu pietre, poţi găsi-n oricine vină

Dacă vrei s-araţi iubire, pietre nu vor fi deloc în tine

Fii deci piatră pentru alţii, doar s-ajuţi l-a lor zidire

Întărind pe cei mai slabi, arătând iubire.

În perioada  liceului aveam un profesor , care avea o vorbă, atunci când vroia să sublinieze „cât de mult”  ne place, nouă elevilor, să învăţăm:  ” voi, când vă trimit părinţii la joacă, ca să mai faceţi o pauză de la învăţat, ar trebui să strecuraţi cartea de matematică pe sub haină şi să ieşiţi cu ea afară şi acolo să învăţaţi din nou”. Cu toate că nu eram chiar o clasă slabă la învăţătură, ce spunea acel profesor  ni se părea de  „râsul curcilor” şi  foarte distractiv, mai ales că auzeam acest lucru din gura unui profesor. Acum peste ani însă, când privesc la  majoritatea elevilor din ziua de azi şi când fac o comparaţie cu cei de pe vremea mea…imi dau seama că mulţi, prea mulţi elevi din zilele noastre, nu iau nici măcar la şcoală cărţile, darămite la joacă; nu au nici măcar caiete de clasă, ce să mai facă şi temele pe acasă, ! Ce îl mai poate motiva pe elevul anului 2012 să înveţe, mai e vreo şansă de redresare în ce priveşte „cheful” lui de a învăţa? Se pun camere de filmat în şcoli ca să nu mai chiulească, se angajează agenţi de pază ca să nu plece elevii prin baruri, se fac razii prin cafenele ca să îi readucă la ore, părinţii merg cu maşina să îşi ducă odraslele la şcoală ca să fie siguri că merg acolo. Şi cu toate astea, din întreg liceul nu ia nimeni bacalaureatul! Mai e ceva ce se poate face şi nu s-a făcut? E ceva ce scapă părinţilor, şcolii şi societăţii? E cineva anume de vină sau chiar sunt copiii mai puţin capabili ca în alte vremuri? Care sunt metodele care ar da rezultate pentru a dirija elevii spre învăţătură din nou? Se schimbă programe, se modifică modul de a da examene, teste şi bacalaureat, dar prea puţin se priveşte spre elev, pentru a îl motiva din nou, spre a-l atrage spre educaţie. E ca şi cum aş pune cauciucuri noi, aş vopsi maşina şi i-aş pune şi radio cd, când de fapt ea nu mai poate sa functioneze dn cauza motorului.

Geniile vor rămâne în continuare genii, olimpicii vor fi mereu premiaţi, dar  toţi aceştia se numără pe degete într-o şcoală; cât despre marea majoritate, ei vor rămâne tot în aceeaşi situaţie:  fără motivaţie, fără modele demne de urmat, fără principii şi priorităţi sănătoase, dezorientaţi şi fără perspective clare. Dar totuşi, cine e vinovat, dacă e cineva?

Societatea de astăzi, principiile care sunt prezentate tinerilor, arată că dragostea dintre soţ şi soţie e una care poate să se stingă la un moment dat, că există despărţirea ca şi alternativă atunci când ţi se pare că e prea greu sau când pur şi simplu nu mai ai chef de soţ ori soţie.. Scrisoarea  de dragoste  pe care vă invit să o citiţi aici, a fost  publicată de Marius Cruceru pe blogul lui, fiind una care te umple de emoţie, care face să ţi se roşească obrazul şi care ar trebui să ne facă să regândim expresia „până când moartea ne va despărţi”.  Scrisoarea nu e  una normală de dragoste, ci e una care ni se poate părea deplasată pentru că trece de nivelul înţelegerii noastre umane; nu are a face cu intenţia de a genera dragoste în destinatarul ei sau de a spune, în scris, cuvinte drăgăstoase pentru a recuceri pe cineva pierdut;  nu este scrisă, din toată inima, pentru o persoană  pe care o vezi zi de zi, cu care vorbeşti şi iei masa zilnic, ci pentru una, în cazul de faţă soţie, care este …trecută din lumea celor vii de pe pământ, de  aproape un an şi jumătate ; dar mai presus de toate e o declaraţie de dragoste adevărată, una care ne dovedeşte că iubirea e din Dumnezeu pentru că poate fi veşnică şi când e vorba de oameni. E greu de explicat o asemenea atitudine, o asemenea dragoste dincolo de viaţă, dar e una care ar trebui să fie „normalul” , nu excepţia.

Pănâ unde e normal să meargă dragostea dintre două persoane care şi-au declarat iubire, uneori chiar veşnică? Există vreun obstacol care să genereze falimentul dragostei? Ce motive „foarte bine întemeiate” punem în discuţie atunci când vrem să ne justificăm renunţarea la dragostea faţă de partener?

Din 1946, de când a fost scrisă această scrisoare, posibil ca multe să se fi schimbat, dar adevărata dragoste a rămas şi va rămâne la fel. Omenirea a evoluat în tehnică şi descoperiri, dar dragostea nu şi-a pierdut adevăratul farmec. Generaţii au trecut, oameni au murit, dar dragostea „nu va pieri niciodată.”

Oricât de mic  ori mare ai fi sau orice examen cât de neînsemnat ori important să fie, parcă te simţi mai confotabil şi eşti mai încrezător atunci când ai pe cineva lângă tine, când poţi să mai te consulţi cu cineva, când ai cu cine împărţi responsabilitatea deciziei şi alegerii. Ce faci însă când tu eşti cel pe umerii căruia apasă responsabilitatea pentru răspunsul pe trebuie să îl dea  semenul tău într-o anumită situaţie, când cel de lângă tine se bazează pe tine să îi oferi soluţia, când semenul tău contează pe tine? Constituie această responsabilitate o povară pentru noi, acest „contez pe tine” ne ridică „părul în cap”?  Chiar ne implicăm în mod serios în căutarea şi darea celui mai bun răspuns posibil? E greu şi provocator să ştii că cineva se bazează pe tine, că poate doar pe tine te are şi astfel apelează la ajutorul tău.E şi mai greu şi dureros să dezamăgeşti o asemenea persoană, să întorci spatele cuiva care se bizuie pe ajutorul tău.

Dacă simţi această greutate a sfatului pe care trebuie să îl oferi, atunci  înseamnă că îţi pasă de cel  pe care îl sfătuieşti; dacă simţi că inima îţi bate mai tare pe măsură ce se apropie scadenţa răspunsului, înseamnă că te pui în pielea celui căruia trebuie să dea răspunsul;  dacă te preocupă problema lui, cel puţin la fel de mult ca problemele tale, atunci eşti semenul lui; dacă „contez pe tine” îţi răsună în minte şi inimă, ca şi când ar fi în joc viaţa ta, atunci cu siguranţă eşti omul pe care se poate conta.