Posts Tagged ‘soare’

Ar fi frumos

Posted: 26/07/2012 in Scurt pe doi!
Etichete:, , , , , , , ,

Ar fi frumos dacă ploaia căzută peste noi, ne-ar spăla și inimile de răutate, invidie, ură

Mi-ar plăcea ca soarele sa îmi încălzească nu doar trupul ci să îmi atingă cu căldura sa, sentimentele pentru a le innobila

Aș vrea ca zăpada să îmi acopere toți pașii făcuți fără rost și  fără folos în lumea asta și să îi dea uitării.

Nisipul mi l-aș dori  să nu se termine niciodată din clepsidra vieții si sa fie mereu strecurat cu intelepciune.

Luna nu doresc să fie altceva decât lumina din noaptea grea, lumină lăsată de Dumnezeu pentru a îmi arăta cărarea.

Marea-să fie locul în care să arunc toate nereușitele  mele, iar valurile să nu le mai aducă înapoi.

Fiecare zi să fie momentul de renaștere, de înviere, spre o viață mai bună, spre o trăire mai frumoasă.

Ar fi frumos să fie totul precum aș vrea, dar nu știu dacă ar fi bine!

Anunțuri

Că omul e cel mai dificil de mulțumit personaj, nu o știm de azi de ieri, ci e un fapt care e dovedit în fiecare zi, cu vârf și îndesat. Ba uneori, cu toată responsabilitatea posibilă, aș declara că Dumnezeu și-a asumat un mare risc atunci când l-a creat pe om, știind cât de greu de mulțumit o să fie omul. Și cu toate astea, cu toate ”greutățile” întâmpinate în a îi face pe plac, Dumnezeu continuă să fie bun cu noi, iar noi continuăm să ne expunem permanent nemulțumirile la adresa Sa. Așa că, dacă e soare, ne supără faptul că prea tare arde, am vrea puțin mai ” domoală” să fie radiația. Dacă plouă câteva zile ori o săptămână întreagă, ne declarăm totalmente nemulțumiți de tratamentul la care suntem supuși, și manifestăm prin aplicarea ” codurilor” de diferite culori, ca să afle și El cumva despre marea problemă pe care ne-o creează. Se întâmplă, să ne ocupăm de agricultură, ori alții de contrucții, și atunci să vezi în ce încurcătură îl punem pe Dumnezeu!! ” Doamne,  dă soare că vezi că am plantat în grădină și trebuie să răsară, dar nu prea mult că se pârlește totul; și printre soarele  pe care il dai ziua, fă să plouă noaptea”.

” Dar chiar în fiecare zi trebuie să plouă acum, nu vezi că am început să izolez casa și nu reușesc să termin că îmi pleacă mesterii. Dar totuși e bună și ploaia, așa în moderație, că nu mai trebuie să ud placa de beton proaspăt turnată”

Treaba ei de viață, că nicicum nu e bine!! Hai cu soare, hai cu ploaie, ba cu nori, ba cu…. Și cerințele noastre  adresate lui Dumnezeu ar putea continua la nesfârșit. Sigur, în regim uman, s-ar fi inventat câteva comisii și direcții care să preia toate ”plângerile” noastre și tot fără răspuns ar fi. Dar ” El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”. Și toate astea fără a trebui să dea socoteală cuiva sau să fie speriat de ”codurile” noastre. Dar în schimb, noi pe noi înșine, de prea puține ori ne ” luăm” la întrebări, cu privire la cum ne raportăm noi la Dumnezeu și la mediul înconjurător. De cele mai multe ori, vinovații sunt dincolo de noi, noi suntem victimele!

Se prea poate să vorbească, prin scris, în aceste rânduri, ardeleanul molcom din mine,  omul calm care  consideră că nervii  şi mânia nu îşi au loc decât în sânul nebunilor. Şi totuşi, când privesc la toată această campanie electorală, văd foarte puţini candidaţi relaxaţi, calmi, normali, fiind ei înşişi, şi mult prea mulţi încrâncenaţi, fierţi, în cuptor, gata să explodeze la cea mai mică scânteie. De ce oare această majoritate de candidaţi se transformă într-un fel de haită de lupi la vederea prăzii, sau în nişte câini la vederea osului ( ca să nu zic a ciolanului)?. Oare chiar aşa mare să fie presiunea de pe umerii lor, aşa mare să fie teama de nereuşită, teamă că vor cădea pe locul doi? Sau, dimpotrivă, chiar aşa mare să fie prada pentru care luptă şi coşul cu bogăţii aşa de plin, încât nu concep să nu ajungă la el, indiferent cât de dur şi murdar ar juca, oricât de încrâncenaţi ar fi?

De obicei, această încrâncenare, această transformare din om normal în om cu instincte animalice de prădător. ne dă toată omenia pe faţă. ne spune cu adevărat cine suntem şi ce ne dorim şi mai ales cu câtă înverşunare ne dorim. Dacă ar fi ca toţi candidaţii la diferite funcţii, să lupte pentru principii, pentru punerea în aplicare a unor idei şi ideologii, şi nu pentru orgolii, scaune şi avantaje, cu siguranţă, nu am avea de a face cu aţât de multe murdării, mizerii, vorbe urâte, ba chiar jigniri.

E clar, miza e foarte mare. Dar aşa, ca în orice altă întrecere, e normal să lupţi după reguli clare, respectându-ţi adversarul, încercând să fii cel mai bun prin ceea ce faci, nu punându-i piedică celui care concurează alături de tine. Zâmbetul celor mai mulţi dintre concurenţi, e doar pentru poze, pentru a da bine, dar în inimile lor e orice altceva numai soare şi senin nu. Râd ei râd, dar râsul nu e al lor!

Zilele trecute, fiind într-o zonă cu iarbă şi soare, şopârlele zburdau în voie să îşi dezmorţească unduitul corp. Şi tot alergând prin faţa noastră, nici prea repede, fiind încă destul de matinală vremea, nici prea încet, încât să le poţi lua în mână, a rămas varianta călcatului pe coadă, a atacului de la spate, pentru a putea să dovedim că suntem mai şmecheri decât ele; din aceste încercări, am văzut o bucată de coadă rămânând, şi o alta împreună cu corpul plecând. Două bucăţi  şopârle au fost lăsate fără o parte a cozii, ele fugind mai departe printre pietre şi iarbă, iar cozile rupte încercând prin zvâcniri, să ajungă la titular, la purtător; dar degeaba, fiindcă au rămas doar zbaterile,  lupta cu viaţa, ca în final totul să se transforme în tăcere şi nemişcare, în timp ce şopârla fâşneaţă, îşi continua drumul, fără coadă. dar cu cap, nu întreagă, dar vie!

Alergarea prin viaţă, lasă uneori urme adânci, rămânem fără „coadă”, ori fără „aripi”, dar vii în continuare. Putem să ne continuăm  lupta şi mersul, chiar pierzând câte ceva, dar nu viaţa, nu visele, nu năzuinţele. Putem alerga în continuare, căutând soarele, bucurându-ne de viaţă ,  viată care nu stă în „coadă” , ci în inimă. Pentru că , „coada” va creşte din nou, inima însă, o dată pierdută, pierdută-i pe veci.

Nu te-ngriji de „cozi” în viaţă, ci inima păzeşte-o cât mai bine!!

Unele lucruri, oricât de lungă şi grea ar fi iarna, friguroasă şi cu multă zăpadă, apar la viaţă primăvara, ca şi când acolo ar fi fost şi-n toiul iernii. Altele, o data cu iarna, duse -s şi ele, trecute de la noi.

AŞA CĂ…

Oricât de îngheţată-i apa, un pic de soare şi luceşte-n dată

Oricât de veştejită-i iarba, de-i primăvară, verde-i iarăşi

Oricât de fără viaţă-i floarea, dă-i niscai soare, sus răsare

Oricât de mut-ar fi pădurea, când dă puţin căldura, răsună iar de-a păsărilor glasuri

Oricăt de frig ar fi în plină iarnă, doar soarele-ţi zâmbească şi-i simţi  din plin căldura

Oricât de alb pământu-i de zăpadă, stai doar puţin că iarba iar răzbate

DAR…..

Oricât de mult ai consumat să te-ncălzeşti, aşa rămâne, înapoi nu mai primeşti

Oricăt de multe haine groase-ai cumpărat, rămân luate pentru iarna care vine

Oricât şi orice fel de combustibil ai luat, pentru maşină să nu-ngheţi mergând pe jos, e dus pe veci şi banii-s la… PETROM

Oricâte pârtii-ai vizitat în sus şi-n jos, cum s-a topit zăpada, aşa sunt duşi şi banii

Oricât de mult omăt ai dat deoparte, doar sport făcuta-i, că oricum ai parte de noroi

Oricăt de mult ne costă iar deszăpezirea, e doar un fleac, la câte gropi vor trebui plombate

Şi aşa, ca în orice poveste, happy-end total şi perfect , e doar pentru cititori; pentru noi, participanţii direcţi la povestea de primăvara ce va să vină, ochiul care râde de bucuria primăverii, e acolo, nedspărţit de ochiul care plânge de urmările iernii!

Nu aveți uneori momente când pur și simplu, fără a vă da seama din ce cauză și care e motivul, deveniți triști, gânditori, nostalgici? Să fie oare trecerea imperturbabilă a timpului peste noi? Să fie zilele și momentele care le irosim fără rost, supraviețuind, nu trăind, murmurând nu mulțumind, împiedicându-ne nu zburând, zile care se duc si fug de la noi, fără a le mai putea întoarce? Să fie oare regretul momentelor când nu am iubit cât am putut de mult si nu ne-am dăruit îndeajuns? Sau să ne pară rău oare de toate vorbele rostite făra rost și de toate vorbele nerostite la momentul potrivit? Sau e chiar durerea, din suflet, pentru cel necăjit pe lângă care am trecut astăzi și nu l-am ajutat sau nu l-am putut ajuta? Sau iarna, rece și lungă să fie motivul, chiar dacă sunt trist  uneori chiar și vara?  Sau și mai grav, să fie oare tristețea unei inimi triste, bolnave, care suspină după ceva mai înalt și nu poate ajunge acolo? Poate e gândul la cei dragi si dorul după ei, după  cei care nu mai sunt cu noi, după cei ce  au luat drumul vesniciei? Sau poate e neîmplinirea că am vrea să facem mai mult dar nu putem?

Sau e puțin din fiecare: poate e durere și mângâiere deopotrivă, e întristare și speranță îngemănate, e nor și soare dându-și mâna, e plâns și cântec cu suspine. Orice ar fi e normal, Suntem oameni, avem coborâșuri și urcușuri, avem victorii și eșecuri, avem suspine și zâmbete. Dar mai presus de  toate avem CREDINȚĂ și NĂDEJDE ,că ”vom fi ceea ce am fost  și mai mult decât atât”.

Nu e vorba de criză aici, cu toate că poate fi învinovăţit statul; nu e nci o chestiune de gospodărire „judicioasă”  a veniturilor, pentru că nu ai  ce şi cum  să gestionezi cu 6 lei pe lună. Atât, şase lei, are pensia un maramureşean de 82 de ani, în România anului 2012. Ce însă mi-a a tras atenţia este acest fapt: „cât despre copii, sunt cinci la număr patru plecaţi în străinătate şi o fată care s-a casatorit în Vişeu, cu toţii au uitat însă de părinţi”.

Nu e aici momentul să facem observaţii, să băgăm de vină sau să trecem la constatări, pentru că toate vor fi fără folos, deoarece nu ştim tot contextul în ansamblu. Ce ar fi de folos însă? Să citim cele două poezii, să medităm asupra lor şi dacă e cazul, să acţionăm pentru a corecta ceea ce e greşit.

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeata- căutând, pe deal şi văi,
Hrană pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu odată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi că puii se facuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu ma dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă ca mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte:şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

Vasile Militaru – Şase pui şi-o biată mamă



Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns

Adrian Păunescu – Repetabila povară