Archive for the ‘Din lumea celor care nu cuvântă’ Category

Pe lângă rozătoare, păienjenii  intră, pentru mine, în aceeași categorie a unor vietăți antipatice, neplăcute la privit și la contactul cu ele. Și cu toate astea, admir într-un mod deosebit, consecvența acestor insecte de a-și țese plasa, apărătoarea și în același timp, cursa lor.

Mă gândeam la consecvența mea în a face o anumită lucrare sau a duce până la capăt o acțiune. Chiar dacă mi se distruge ”plasa” țesută, chiar dacă alții îmi distrug ceea ce clădesc eu, cât de perseverent sunt a o  lua de la capăt, de a nu renunța la visul meu, la menirea mea?

E greu să lupți și să clădești, poate zi de zi, același lucru, iar seara să îți vezi distrusă munca. Consecvența însă va avea rezultate, plasa va crește și te vei bucura de reușită muncii tale!

Dacă vremea de afară tot nu permite să călătorim şi să pornim la drumuri de munte ori de mare, să ieşim la iarbă verde şi să ne bucurăm de natură, vă provoc la …joacă. Sau mai bine zis voi încerca a vă face părtaşi la joaca dulăilor mei. Dacă tot v-am povestit , posibil până la saturaţie uneori, despre câinii mei, acum vi-i prezint mai de aproape, în plan virtual. Nu îndraznesc să vă aduc mai aproape de ei, pentru că fiind câini de pază, chiar păzesc, aşa că prefer să îi arat doar pe sticlă.

Joaca lor e una care, aşa cum vă spuneam şi altădată, e un mijloc de destindere pentru noi, şi vorba vecinilor noştri, „ne uităm la ei ca la teatru”. Au şi momentele lor tandre, de gingăşie, dar acelea încă nu le pot arăta până nu le cer „aprobarea”, fiind nişte chestii mai intime!!

Vizionare plăcută vă doresc!

E destul de multă vreme de când am observat îmbulzeală mare sub coşul  exterior al hotei de bucătărie. Uneori e doar vânzoleală pe acolo, nasurile fiind ridicate pentru   a simţi mirosul care îndrăzneşte să iasă pe coş; alterori, aşa cum a fost şi ieri, se prea poate , ca mirosul să fie așa îmbietor, încât pur și simplu să te trezești că  cineva adoarme sau pur și simplu își prelungește exagerat de mult șederea în zona cu pricina. Sigur, cei care deja sunteți familiari cu blogul, v-ați dat seama că nu e vorba despre copiii străzii ori oamenii fără adăpost, care fac coadă la coșul hotei, ci e vorba despre partea canină a casei ( nu că nu aș mai scoate și eu colții din când în când, așa ca dulăii), adică Hachiko şi Kita. Dormeau sau adulmecau,  stând unul lângă altul, dar erau aşezaţi cu nasurile în direcţii diferite astfel încât fiecare să fie sigur că ia porţia mare de miros, fără a se interpune celălalt în calea lui.  Ei, suferă cu stoicism toate mirosurile care răzbat spre afară și sigur deja au notițele făcute pentru a le prepara și ei când vor crește mai mari și vor fi la casa lor!

Până una alta, sigur se bucură că, după ce simt mirosurile, au și ei partea lor de meniu, așa incât nu fac greva foamei sau alte mișcări de protest, pentru că ar fi defavorizați. Teama mea însă e , ca nu cumva într-o buna zi, să mă trezesc că se urcă pe vreun scaun sau fac scara, fiind doi, şi se caţără până la coşul exterior, să vadă ce se întâmplă pe acolo. Şi atunci să vezi dezamăgire când în loc de belşug de hrană, cu miros năucitor, vor da doar peste un tub, pe care îl vor face harcea-parcea, de ciudă.

 Nu prea cred că o să apuce a citi, cățelușa mea această postare, dar cred că o pricepe ea, că a fost făcută pentru ”dumneaei”!. Ieri, așa ca un copil neastămpărat, m-a supărat rău de tot, și a luat-o puțin pe coajă. A  plecat capul, și-a dat seama că a greșit, dar după un minut a fost inapoi la mine, dornica de alintare și de joc, ca și cînd nu i-aș fi făcut nici o corecție. M-a apucat mila că am ”oblogit-o” și mi-am adus aminte poezia de mai jos, și mai ales am conștientizat, cum ar trebui să mă comport și eu când cineva mă corectează, pentru că îmi vrea binele. E încă loc de a învăța de la câinii profesori, și sper să o facem!

Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om și-un câine.
Omul, azi, m-a părăsit
Și s-a dus, n-a mai venit.
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.

Căinele mi-e ca un frate,
Mă păzește cu dreptate.
Eu îl bat, îl scot afară;
Sare gardul, vine iară.
Latră zi și latră noapte,
Mă păzește pân’ la moarte.

Omul rău si dușmănos,
Care-ți vorbește frumos,
Îți vorbește-n față bune,
Dar în spate dă în tine.
Ce ai, omule, cu mine,
Că nu-ți fac nici rău, nici bine ?

Când am bani și o duc bine,
Toată lumea-i neam cu mine.
Când n-am bani și o duc rău,
Nu mi-e neam nici neamul meu.
Și acum, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i căine ?

  Vasile Militaru

Curiozitate canină cu extrapolare şi în lumea umană! Ambii căţei care îi am, sunt aceeaşi rasă, ce-i drept, unul din categoria senior . altul din cea pui, unul e EL, alta e EA, aşa că pot exista circumstanţe atenunate pentru ceea ce relatez şi modul lor de raportare diferit. Când au ora de masă, adică fiecare e cu farfuria proprie în faţa nasului, şi se bucură de meniul oferit, reacţiile celor doi la stimulii şi factorii externi sunt total diferite. Adica, cel mare, Hachiko, dacă aude ceva prin preajmă, că mişcă vreun cineva pe sradă sau peste gard, sau vreo altă pasăre sau alt câine prin zona lui de acţiune, lasă tot, nu contează că mai are de mâncat, şi la atac, la apărarea teritoriului. Cealaltă, Kita, domnişoară fiind, în creştere, îşi vede în continuare de activitatea ei, ciuguleşte de prin farfurie, iar dacă vede că Hachi, întârzie mai mult, mai că vrea să treacă şi la farfuria lui. Unul lasă tot, când e vorba de a îşi împlini misiunea viaţii lui, alta, aşteaptă să vadă cum e cu mâncatul şi abia apoi ia o decizie.

Mă gândeam la mine, ca şi persoană activă, cu pasiuni, hobby-uri şi activităţi diverse, care e acea misiune a vieţii mele, acel domeniu din viaţa mea,  sau acea menire din viaţa mea, pentru care, orice aş face la un moment dat, să las totul baltă şi să alerg cât pot de repede în acea direcţie? Trebuie să mă gândesc bine acum , dacă chiar am vreo motivaţie aşa de puternică, încât fie că mânânc, fie că sunt plecat la un suc, fie că mă plimb, când aud că e vorba de…, să zic: „Gata, mă retrag, că am altceva de făcut, mă aşteaptă o treabă care nu suportă amânare!”. Mai ne ” mână” ceva de la spate aşa puternic, mai avem vreo dorinţă aşa mare , vreun scop aşa înalt în viaţă, încât toate celelalte ocupaţii să pălească în faţa acelui unu motiv? Pentru unii poate e fotbalul ori sportul în general, pentru altele shopping-ul, pentru alţii pescuitul ori pieţele auto de week-end. Chiar nu ştiu fiecare ce avem, sau dacă cele  pe care le considerăm ca şi lucruri importante, reprezintă într-adevăr „meniri” ale vieţii noastre. Cred că ar conta mult, să ne stabilim corect priorităţile, să ne reevaluăm valorile şi scopurile pe care le avem în viaţă, să vedem pentru ce trăim cu adevărat şi pentru ce bate cu adevărat inima noastră.

Sincer să fu, eu încă sper , ca atunci când va creşte mare, Kita  să devină şi ea preocupată cu adevărat în ceea ce contează, în pază şi apărare,  realizând că nimeni nu îi va lua mâncarea în timp ce latră pe „duşmanii de clasă”. Nu de alta, dar dacă va avea tot astfel de aere de domnişoară, s-ar prea putea să le fac ” fişele de evaluare” cu caificative diferite şi atunci deja se schimbă lucrurile.

Să nu credeţi că am de a le băga ceva de vină în mod explicit , oamenilor cu ochii mici de la soare rasare. Poate doar că au întârzieir cam ” mari”  la trenuri, comparativ cu cele ale noastre. dar în rest, povestirea are de a face cu experienţa mea cu japonezii din alt punct de vedere , unul distractiv.

Dulăul cel mare de care vă spuneam cu alte ocazii, numit pe al său nume japonez Hachiko, ce mai încolo şi încoace, e câine şi are apucături de câine. Aşa că, din când în când, cu diferite ocazii, doar de el înţelese unele, îl apuca cheful de a evada de acasă. Ori iarba nu îi mai plăcea, ori simţea vreo „mioriţă canină” prin apropiere, ori „puşcăturile” de sorginte sărbătorească îl speriau. Cert e, că a evadat de vreo patru ori, tot de atâtea ori având parte de critica aferentă. Dar, pentru a evita pe viitor asemenea evadări spre zona tumultoasă a străzii, şi pentru a nu fi tentat de fiecare „miros” străin feminino-canin, de peste curţi şi garduri, am zis  să îi facem bucuria de a avea o parteneră la el în ogradă. Fiindcă numele lui în traducere din japoneză semnifică „opt”, am zis, având în vedere contextul luării acestei decizii, adică evadarea de patru ori de acasă, să îi punem partenerei lui, numele care tradus din japoneză, să însemne „patru”. Şi de aici, a pornit supărarea mea , faţă de japonezi. Ia ghiciţi, cum se zice la „patru” în japoneză: YON!! Aşa că, vă daţi seama cum ar fi fost să îi punem numele femelei „Yon”, şi să strigăm, toată ziua „Yoane, aici, Yoane, şezi, Yoane, la mâncare”. Ori când ne întreba cineva despre „micuţă”, să spunem că e femelă şi o cheamă …Yon. Deja se putea intra la interpretări, gen operaţie de schimbare de sex sau chiar şi Hachiko, putea să devină derutat, nemai ştiind cu ce are de a face, cu un „el” ori ou o „ea”. Era deja prea mult şi din punct de vedere al orgoliului de român, pentru ca numele atât de preţuit  la români, Ion, să fie transferat şi în lumea canină.

Aşa că în final, după ce mi-a trecut supărarea pe japonezi şi limba lor, am recurs la un alt nume, tot japonez , dar care nu ridică semne de întrebare cu privire la faptul dacă e mascul ori femelă; şi astfel s-a ales cu numele… MIR CHA GYO, varianta japoneză a lui Mircea Gheorghe))).  Şi aşa o şi strigăm mai uşor!))) ( încă îmi permit să fac glume pe seama ei că e mică, pentru că, atunci când va creşte nu ştiu dacă mai pot).

Până la următoarea povestire din lumea celor care nu cuvântă, asemenea unui partener în ale blogosferei, vă spun „banzai”.

P.S

Numele adevărat al căţeluşei e Kita.

Am ajuns la încă un episod din viaţa lui Hachiko şi Kita, co-locatarii noştrii de fiecare zi. Au făcut paşi mari în comunicare, în înţelegere şi acceptare, în „jocuri de societate” şi de împrietenire. Se comportă grozav unul cu celălalt, chiar şi atunci când se muşcă. Îmi spunea un doctor, într-o anume situaţie, că doar doctorii se muşcă mai rău decăt câinii. Nu am vazut fizic, pe viu, doctori muşcaţi de alţi doctori, dar câini muşcaţi de alţi câini am văzut, şi arătau destul de rău; aşa că sincer nu aş vrea să vad cum arată doctorii după „muşcături”!!. Cei doi, ai mei, se muşcă doar în joacă, doar de amorul şi deliciul „fotografilor” şi spectatorilor. Au un stil foarte delicat , cu atenţie  se muşcă unul pe celălalt, doar de bot, de gât  şi de picioare. Nu atentează asupra altor părţi ale corpului celuilalt, şi totul se face cu mare grijă , fără a provoca răni sau „accidente” grave. E un adevărat spectacol să îi priveşti, te  bucuri şi destinzi în acelaşi timp văzându-i.

Aşa cum vă spuneam, mi-am adus aminte de zicala domnului doctor, şi am făcut analogie la „muşcătura” de om. Hai, nu spuneţi că  nu ştiaţi că omul  muşcă, că nu vă cred; sau chiar trăiţi pe un tărâm fermecat, plin de dragoste şi bunătate, şi atunci chiar nu înţeleg ce mai căutaţi pe aici să citiţi blogurile! Din păcate, muşcătura de om, e foarte periculoasă, pentru că provine de la o specie care e gata să sfâşie pentru a se apăra sau pentru a cuceri, Lasă răni foarte adânci, chiar cicatrici care pot rămâne pentru toată viaţa. O dată muşcat, dobândeşti, în cele mai multe  dintre cazuri, aceleaşi apucături cu ale celui ce te-a muşcat, adică înveţi şi tu să muşti, pentru a te răzbuna, pentru a „bate” şi tu pe altul la rându-ţi. Muşcătura poate fi chiar mortală, cauzatoare de moarte, nu neaparat fizică, dar psihică, intelectuală, emoţională. Pentru a fi „dresat” să nu mai muşte, omul face şcoli, cursuri, studii, pregătiri, seminarii; dar pentru unii, toate sunt în zadar, nimic nu le poate stăpâni dorinţa de  a mai muşca o dată, de   a mai simţi o dată dinţii înfipţi în gâtul adversarului. Şi astfel ajungem, ca ăntr-o viaţă de om, să adunăm multe muşcături, atît „oferite” cât şi „primite”.Şi luăm , dar şi dăm, nu ne lăsăm.

Zilnic mă uit la „muşcăturile” în joacă ale dulăilor, se hârjonesc dar nu se rânesc, se aleargă  unul pe celălalt, dar nu se accidentează. Poate va veni şi ziua când , fiecare va vrea să arate celuilalt că e „şeful” şi atunci vor trece şi la „muşcături” serioase. Până atunci însă, am de învăţat de la ei, să fiu drăguţ cu semenii mei, să le „închid” gura nu lovindu-i ci sfătuindu-i, să îi prind de picioare nu pentru a îi împiedica şi accidenta, ci pentru a îi atenţiona cu privire la drumul pe care merg, să îi prind de după găt nu pentru a-i lovi ci pentru a merge împreună cu ei. Încă mai am de învăţat de la câinii profesori şi alte lecţii, pe care le descopăr încetul cu încetul. Şi cu permisiunea voastră, o să le împărtăşesc cu voi! Pentru că şi necuvântătoarele, cuvântă!