Archive for the ‘Din lumea celor care nu cuvântă’ Category

Pe lângă rozătoare, păienjenii  intră, pentru mine, în aceeași categorie a unor vietăți antipatice, neplăcute la privit și la contactul cu ele. Și cu toate astea, admir într-un mod deosebit, consecvența acestor insecte de a-și țese plasa, apărătoarea și în același timp, cursa lor.

Mă gândeam la consecvența mea în a face o anumită lucrare sau a duce până la capăt o acțiune. Chiar dacă mi se distruge ”plasa” țesută, chiar dacă alții îmi distrug ceea ce clădesc eu, cât de perseverent sunt a o  lua de la capăt, de a nu renunța la visul meu, la menirea mea?

E greu să lupți și să clădești, poate zi de zi, același lucru, iar seara să îți vezi distrusă munca. Consecvența însă va avea rezultate, plasa va crește și te vei bucura de reușită muncii tale!

Dacă vremea de afară tot nu permite să călătorim şi să pornim la drumuri de munte ori de mare, să ieşim la iarbă verde şi să ne bucurăm de natură, vă provoc la …joacă. Sau mai bine zis voi încerca a vă face părtaşi la joaca dulăilor mei. Dacă tot v-am povestit , posibil până la saturaţie uneori, despre câinii mei, acum vi-i prezint mai de aproape, în plan virtual. Nu îndraznesc să vă aduc mai aproape de ei, pentru că fiind câini de pază, chiar păzesc, aşa că prefer să îi arat doar pe sticlă.

Joaca lor e una care, aşa cum vă spuneam şi altădată, e un mijloc de destindere pentru noi, şi vorba vecinilor noştri, „ne uităm la ei ca la teatru”. Au şi momentele lor tandre, de gingăşie, dar acelea încă nu le pot arăta până nu le cer „aprobarea”, fiind nişte chestii mai intime!!

Vizionare plăcută vă doresc!

E destul de multă vreme de când am observat îmbulzeală mare sub coşul  exterior al hotei de bucătărie. Uneori e doar vânzoleală pe acolo, nasurile fiind ridicate pentru   a simţi mirosul care îndrăzneşte să iasă pe coş; alterori, aşa cum a fost şi ieri, se prea poate , ca mirosul să fie așa îmbietor, încât pur și simplu să te trezești că  cineva adoarme sau pur și simplu își prelungește exagerat de mult șederea în zona cu pricina. Sigur, cei care deja sunteți familiari cu blogul, v-ați dat seama că nu e vorba despre copiii străzii ori oamenii fără adăpost, care fac coadă la coșul hotei, ci e vorba despre partea canină a casei ( nu că nu aș mai scoate și eu colții din când în când, așa ca dulăii), adică Hachiko şi Kita. Dormeau sau adulmecau,  stând unul lângă altul, dar erau aşezaţi cu nasurile în direcţii diferite astfel încât fiecare să fie sigur că ia porţia mare de miros, fără a se interpune celălalt în calea lui.  Ei, suferă cu stoicism toate mirosurile care răzbat spre afară și sigur deja au notițele făcute pentru a le prepara și ei când vor crește mai mari și vor fi la casa lor!

Până una alta, sigur se bucură că, după ce simt mirosurile, au și ei partea lor de meniu, așa incât nu fac greva foamei sau alte mișcări de protest, pentru că ar fi defavorizați. Teama mea însă e , ca nu cumva într-o buna zi, să mă trezesc că se urcă pe vreun scaun sau fac scara, fiind doi, şi se caţără până la coşul exterior, să vadă ce se întâmplă pe acolo. Şi atunci să vezi dezamăgire când în loc de belşug de hrană, cu miros năucitor, vor da doar peste un tub, pe care îl vor face harcea-parcea, de ciudă.

 Nu prea cred că o să apuce a citi, cățelușa mea această postare, dar cred că o pricepe ea, că a fost făcută pentru ”dumneaei”!. Ieri, așa ca un copil neastămpărat, m-a supărat rău de tot, și a luat-o puțin pe coajă. A  plecat capul, și-a dat seama că a greșit, dar după un minut a fost inapoi la mine, dornica de alintare și de joc, ca și cînd nu i-aș fi făcut nici o corecție. M-a apucat mila că am ”oblogit-o” și mi-am adus aminte poezia de mai jos, și mai ales am conștientizat, cum ar trebui să mă comport și eu când cineva mă corectează, pentru că îmi vrea binele. E încă loc de a învăța de la câinii profesori, și sper să o facem!

Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om și-un câine.
Omul, azi, m-a părăsit
Și s-a dus, n-a mai venit.
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.

Căinele mi-e ca un frate,
Mă păzește cu dreptate.
Eu îl bat, îl scot afară;
Sare gardul, vine iară.
Latră zi și latră noapte,
Mă păzește pân’ la moarte.

Omul rău si dușmănos,
Care-ți vorbește frumos,
Îți vorbește-n față bune,
Dar în spate dă în tine.
Ce ai, omule, cu mine,
Că nu-ți fac nici rău, nici bine ?

Când am bani și o duc bine,
Toată lumea-i neam cu mine.
Când n-am bani și o duc rău,
Nu mi-e neam nici neamul meu.
Și acum, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i căine ?

  Vasile Militaru

Curiozitate canină cu extrapolare şi în lumea umană! Ambii căţei care îi am, sunt aceeaşi rasă, ce-i drept, unul din categoria senior . altul din cea pui, unul e EL, alta e EA, aşa că pot exista circumstanţe atenunate pentru ceea ce relatez şi modul lor de raportare diferit. Când au ora de masă, adică fiecare e cu farfuria proprie în faţa nasului, şi se bucură de meniul oferit, reacţiile celor doi la stimulii şi factorii externi sunt total diferite. Adica, cel mare, Hachiko, dacă aude ceva prin preajmă, că mişcă vreun cineva pe sradă sau peste gard, sau vreo altă pasăre sau alt câine prin zona lui de acţiune, lasă tot, nu contează că mai are de mâncat, şi la atac, la apărarea teritoriului. Cealaltă, Kita, domnişoară fiind, în creştere, îşi vede în continuare de activitatea ei, ciuguleşte de prin farfurie, iar dacă vede că Hachi, întârzie mai mult, mai că vrea să treacă şi la farfuria lui. Unul lasă tot, când e vorba de a îşi împlini misiunea viaţii lui, alta, aşteaptă să vadă cum e cu mâncatul şi abia apoi ia o decizie.

Mă gândeam la mine, ca şi persoană activă, cu pasiuni, hobby-uri şi activităţi diverse, care e acea misiune a vieţii mele, acel domeniu din viaţa mea,  sau acea menire din viaţa mea, pentru care, orice aş face la un moment dat, să las totul baltă şi să alerg cât pot de repede în acea direcţie? Trebuie să mă gândesc bine acum , dacă chiar am vreo motivaţie aşa de puternică, încât fie că mânânc, fie că sunt plecat la un suc, fie că mă plimb, când aud că e vorba de…, să zic: „Gata, mă retrag, că am altceva de făcut, mă aşteaptă o treabă care nu suportă amânare!”. Mai ne ” mână” ceva de la spate aşa puternic, mai avem vreo dorinţă aşa mare , vreun scop aşa înalt în viaţă, încât toate celelalte ocupaţii să pălească în faţa acelui unu motiv? Pentru unii poate e fotbalul ori sportul în general, pentru altele shopping-ul, pentru alţii pescuitul ori pieţele auto de week-end. Chiar nu ştiu fiecare ce avem, sau dacă cele  pe care le considerăm ca şi lucruri importante, reprezintă într-adevăr „meniri” ale vieţii noastre. Cred că ar conta mult, să ne stabilim corect priorităţile, să ne reevaluăm valorile şi scopurile pe care le avem în viaţă, să vedem pentru ce trăim cu adevărat şi pentru ce bate cu adevărat inima noastră.

Sincer să fu, eu încă sper , ca atunci când va creşte mare, Kita  să devină şi ea preocupată cu adevărat în ceea ce contează, în pază şi apărare,  realizând că nimeni nu îi va lua mâncarea în timp ce latră pe „duşmanii de clasă”. Nu de alta, dar dacă va avea tot astfel de aere de domnişoară, s-ar prea putea să le fac ” fişele de evaluare” cu caificative diferite şi atunci deja se schimbă lucrurile.

Să nu credeţi că am de a le băga ceva de vină în mod explicit , oamenilor cu ochii mici de la soare rasare. Poate doar că au întârzieir cam ” mari”  la trenuri, comparativ cu cele ale noastre. dar în rest, povestirea are de a face cu experienţa mea cu japonezii din alt punct de vedere , unul distractiv.

Dulăul cel mare de care vă spuneam cu alte ocazii, numit pe al său nume japonez Hachiko, ce mai încolo şi încoace, e câine şi are apucături de câine. Aşa că, din când în când, cu diferite ocazii, doar de el înţelese unele, îl apuca cheful de a evada de acasă. Ori iarba nu îi mai plăcea, ori simţea vreo „mioriţă canină” prin apropiere, ori „puşcăturile” de sorginte sărbătorească îl speriau. Cert e, că a evadat de vreo patru ori, tot de atâtea ori având parte de critica aferentă. Dar, pentru a evita pe viitor asemenea evadări spre zona tumultoasă a străzii, şi pentru a nu fi tentat de fiecare „miros” străin feminino-canin, de peste curţi şi garduri, am zis  să îi facem bucuria de a avea o parteneră la el în ogradă. Fiindcă numele lui în traducere din japoneză semnifică „opt”, am zis, având în vedere contextul luării acestei decizii, adică evadarea de patru ori de acasă, să îi punem partenerei lui, numele care tradus din japoneză, să însemne „patru”. Şi de aici, a pornit supărarea mea , faţă de japonezi. Ia ghiciţi, cum se zice la „patru” în japoneză: YON!! Aşa că, vă daţi seama cum ar fi fost să îi punem numele femelei „Yon”, şi să strigăm, toată ziua „Yoane, aici, Yoane, şezi, Yoane, la mâncare”. Ori când ne întreba cineva despre „micuţă”, să spunem că e femelă şi o cheamă …Yon. Deja se putea intra la interpretări, gen operaţie de schimbare de sex sau chiar şi Hachiko, putea să devină derutat, nemai ştiind cu ce are de a face, cu un „el” ori ou o „ea”. Era deja prea mult şi din punct de vedere al orgoliului de român, pentru ca numele atât de preţuit  la români, Ion, să fie transferat şi în lumea canină.

Aşa că în final, după ce mi-a trecut supărarea pe japonezi şi limba lor, am recurs la un alt nume, tot japonez , dar care nu ridică semne de întrebare cu privire la faptul dacă e mascul ori femelă; şi astfel s-a ales cu numele… MIR CHA GYO, varianta japoneză a lui Mircea Gheorghe))).  Şi aşa o şi strigăm mai uşor!))) ( încă îmi permit să fac glume pe seama ei că e mică, pentru că, atunci când va creşte nu ştiu dacă mai pot).

Până la următoarea povestire din lumea celor care nu cuvântă, asemenea unui partener în ale blogosferei, vă spun „banzai”.

P.S

Numele adevărat al căţeluşei e Kita.

Am ajuns la încă un episod din viaţa lui Hachiko şi Kita, co-locatarii noştrii de fiecare zi. Au făcut paşi mari în comunicare, în înţelegere şi acceptare, în „jocuri de societate” şi de împrietenire. Se comportă grozav unul cu celălalt, chiar şi atunci când se muşcă. Îmi spunea un doctor, într-o anume situaţie, că doar doctorii se muşcă mai rău decăt câinii. Nu am vazut fizic, pe viu, doctori muşcaţi de alţi doctori, dar câini muşcaţi de alţi câini am văzut, şi arătau destul de rău; aşa că sincer nu aş vrea să vad cum arată doctorii după „muşcături”!!. Cei doi, ai mei, se muşcă doar în joacă, doar de amorul şi deliciul „fotografilor” şi spectatorilor. Au un stil foarte delicat , cu atenţie  se muşcă unul pe celălalt, doar de bot, de gât  şi de picioare. Nu atentează asupra altor părţi ale corpului celuilalt, şi totul se face cu mare grijă , fără a provoca răni sau „accidente” grave. E un adevărat spectacol să îi priveşti, te  bucuri şi destinzi în acelaşi timp văzându-i.

Aşa cum vă spuneam, mi-am adus aminte de zicala domnului doctor, şi am făcut analogie la „muşcătura” de om. Hai, nu spuneţi că  nu ştiaţi că omul  muşcă, că nu vă cred; sau chiar trăiţi pe un tărâm fermecat, plin de dragoste şi bunătate, şi atunci chiar nu înţeleg ce mai căutaţi pe aici să citiţi blogurile! Din păcate, muşcătura de om, e foarte periculoasă, pentru că provine de la o specie care e gata să sfâşie pentru a se apăra sau pentru a cuceri, Lasă răni foarte adânci, chiar cicatrici care pot rămâne pentru toată viaţa. O dată muşcat, dobândeşti, în cele mai multe  dintre cazuri, aceleaşi apucături cu ale celui ce te-a muşcat, adică înveţi şi tu să muşti, pentru a te răzbuna, pentru a „bate” şi tu pe altul la rându-ţi. Muşcătura poate fi chiar mortală, cauzatoare de moarte, nu neaparat fizică, dar psihică, intelectuală, emoţională. Pentru a fi „dresat” să nu mai muşte, omul face şcoli, cursuri, studii, pregătiri, seminarii; dar pentru unii, toate sunt în zadar, nimic nu le poate stăpâni dorinţa de  a mai muşca o dată, de   a mai simţi o dată dinţii înfipţi în gâtul adversarului. Şi astfel ajungem, ca ăntr-o viaţă de om, să adunăm multe muşcături, atît „oferite” cât şi „primite”.Şi luăm , dar şi dăm, nu ne lăsăm.

Zilnic mă uit la „muşcăturile” în joacă ale dulăilor, se hârjonesc dar nu se rânesc, se aleargă  unul pe celălalt, dar nu se accidentează. Poate va veni şi ziua când , fiecare va vrea să arate celuilalt că e „şeful” şi atunci vor trece şi la „muşcături” serioase. Până atunci însă, am de învăţat de la ei, să fiu drăguţ cu semenii mei, să le „închid” gura nu lovindu-i ci sfătuindu-i, să îi prind de picioare nu pentru a îi împiedica şi accidenta, ci pentru a îi atenţiona cu privire la drumul pe care merg, să îi prind de după găt nu pentru a-i lovi ci pentru a merge împreună cu ei. Încă mai am de învăţat de la câinii profesori şi alte lecţii, pe care le descopăr încetul cu încetul. Şi cu permisiunea voastră, o să le împărtăşesc cu voi! Pentru că şi necuvântătoarele, cuvântă!

Am crezut că doar noi oamenii, suntem curioşi din fire, interesaţi de a vedea ce e în curtea vecinului şi în ograda lui, de a trage cu ochiul.peste gard. Dar, de când cu doi câini prin ogradă, mi-am dat sema că acest lucru e valabil şi pentru animale, sau cel puţin pentru câini. Fiecare dintre cei doi câini, un adult şi un pui, au farfuria lor din care mănâncă. Primesc porţia cuvenită de mâncare, iar după ce se satură fiecare de „sorbit” din farfuria lui, aşteaptă ca celălalt să termine, astfel încât sa poată face schimb de farfurii. Sunt curioşi , cred că, să vadă ce a primit celălalt de mâncare, nu cumva unul să fie avantajat de meniul care i se oferă. Şi acest lucru, se întâmplă la fiecare masă, de fiecare dată „fac rocada” la farfurii.

Dacă atunci când vine vorba de câini, posibil ca dorinţa de a gusta şi din farfuria celuilalt, nevoia fiziologică de hrană sa fie ceea ce îi indeamnă la a se uita spre farfuria celuilalt, ce o fi în mintea noastră, a oamenilor, atunci când vrem să fim „ei, alţii”, sau să avem ce alţii au, sau să gustăm ce prietenii noştri gustă? Să fie doar curiozitatea sau şi puţină invidie? O fi doar dorinţa de a fi ca ei sau de a avea ce au ei ori e şi „niscai” supărare pe viaţă că nu a fost aşa generoasă cu noi? E doar instinctul omenesc de a nu ne mai sătura de privit sau să fie acei mulţi ani de comunism şi securitate, care au făcut din fiecare dintre noi , un mic detectiv securisto-filator.?

Farmecul la toată această poveste e aceea că după ce verifică farfuria celuilalt, tot la farfuria lor proprie se întorc pentru a vedea ce mai au in ea, lăsat de celălalt. Dar există uneori riscul că, aşteptând să vadă ce e în farfuria celuilalt, nu se pot bucura nici de a lor, adică nu îşi mânancă porţia lor, stând cu gândul la ce are celălalt în farfurie; apoi când celălalt termină, merge la farfuria celuilalt, care deja e goală, şi între timp se goleşte şi farfuria lor proprie. )).

Alergăm după multe  în viaţă, privim peste multe garduri şi uneori chair suspinîm la vederea ogrăzii altuia; şi în această alergare pierdem chiar şi ce e al nostru uneori, nu ne bucurăm de ce avem, de grijă că ce are cel de lângă noi o fi diferit, o fi mai bun şi mai gustos, „o avea oi mai mândre şi mai cornute”.. Să fie spiritul mioritic de vină?.

Bucură-te de „farfuria” ta, orice om ai fi, moldovean, ungurean sau vrâncean (la  ardeleni nu mă refer că noi mâncăm încet, înghiţim de trei ori aceeaşi îmbucătură şi  astfel se satură să aştepte după noi ceilalţi şi pleacă !)

De cele mai multe ori, în momentul când întâlnim pe cineva care nu poate face un anumit lucru sau face un lucru doar ca să fie făcut, adică mai mult nefăcut decât făcut, începem să ne enervăm şi să judecăm persoana respectivă, să o criticăm şi eventual să luăm „pietre” pentu a arunca după ea.  În acel context al desfăşurării situaţiei respective, ne-am pus  sau cât de des ne-am pus întrebarea: ” dacă atât poate acea persoană, dacă are nevoie de ajutor, dacă doar aşa ştie să rezolve problema?”.

Prin grădina vecinului, o haită de câini, alergau încolo şi încoace, lăsând să se creeze o atmosferă „chinologică” deosebită, cu lătrături şi toate accesoriile aferente. Am ieşit să văd cum stau lucrurile şi după ce am reuşit să îi fac să fugă prin găuri , doar de ei ştiute, pe majoritatea câinilor, a mai rămas doar o echipă de doi, care ştiam că sunt ai unui alt vecin. Am strigat la ei, am aruncat înspre ei cu zăpada, dar ei tot în acea zonă rămâneau. Se îndreptau spre o poartă care era închisă, dar care ştiau că dă spre casa lor. Cu toate încercările mele nu am ajuns la nici un rezultat onorabil pentru mine; până în cele din urmă, juniorul, un căţeluş care intra, cred că, şi prin gaura de la cutia poştală, a reuşit să se strecoare, rămânând eu singur cu cel mai mare. Şi, ca să mă şi laud puţin că sunt, uneori, mai deştept decăt un câine, văzând că nu ştie altă cale de acces, am ales să merg  să-i deschid poarta, acea poartă, singura poartă pe care o ştia  şi pe care bucuros a evadat spre curtea lui. Nu ştu ce a zis în gândul lui de câine, m-o fi lăudat că i-am deschis poarta sau mai degrabă a bombănit ceva cum că nu mi-a venit ideea să îi deschid mai repede poarta.

Aşa se întâmplă şi cu specia umană: învăţăm să acţionăm după un anumit şablon, să facem lucrurile într-un anume fel, iar când altcineva ne cere să facem ceva diferit, clacăm sau căutăm doar variantele ştiute, nu putem găsi decât rezolvarea noastră, nu cea corectă. Şi atunci apar nervi şi supărări, căutări şi întrebări, dar de cele mai multe ori, noi care vedem rezolvarea problemei, nu mergem să „deschidem poarta” celui care încearcă să iasă din încurcătură. Când am acceptat ultima dată că nu toţi văd lucrurile aşa cum noi le vedem, nu toţi găsesc soluţiile pe care noi le găsim şi nu toţi pot să fie aşa cum suntem noi? Unii doar atât pot, nimic mai mult, oricât ar încerca; şi asta nu pentru că ar fi mai puţin inteleligenţi sau mai cu „capul în nori”. Nu! Sunt doar diferiţi de noi. Iar în acele momente de răscruce, trebuie ca cineva să deschidă poarta şi pentru ei, să tragă perdelele, să lase soarele să se ivească şi acolo unde poate nu a pătruns.

E mult mai uşor să critici, e mai tentant să aştepţi să dai cu parul atunci când cineva greşeşte; dar e mai omenos să întinzi mâna celui care vezi că nu se descurcă, să arunci o frânghie celui care nu poate ieşi din groapă. Asta se cheamă a fi OM, a fi creştin, a fi aproapele cuiva.

Bucuria de a alerga liber, plăcerea de a te înălţa maiestuos  spre înaltul cerului, minunăţia de a te scufunda uşor în apele limpezi, toate acestea ţin de libertate, de „încărcătura ” care o ai  cu tine. Am fost creaţi să fim liberi, să lăsăm la o parte surplusul de gunoaie şi ” păcatul care  ne înfăşoară aşa de lesne” şi să alergăm , să zburdăm, să zburăm. Amintirea acestor gânduri mi-a fost reîmprospătată de Teo Negură, precum şi de cîinele meu , Hachiko. Acum , când zăpada începe să se topească, când începe să apară noroiul prin „ogradă”, alergările gen „road -runner” ale lui Hachi, încep să fie îngreunate de noroiul de pe picioare, de încărcătura suplimentară de pe labe. Continuă să alerge, să faca rondul prin curte, neluând aminte la greutatea noroiului, ci dorind să îşi facă meseria de paznic. Din când  în când, face popasuri, în care ca şi o pisică, începe să îşi facă „pedichiura”, să îşi cureţe labele murdare.

Alergarea prin această lume, prin greutăţile şi problemele ei, prin mizerile cu care avem de a face, ne încarcă zi de zi, mintea, sufletul, inima, duhul. În loc să mai putem urca spre munţi şi înalţimi, suntem blocaţi cu mintea la „munţii” de gunoaie pământeşti, în loc să ne bucurăm de limpezimea apelor curate şi adânci, ne scăldăm în bălţile murdare, săpate de noi sau alţii pentru împroşcare. Şi aşa, zi dupa zi, lună de lună, majoritatea resurselor noastre se consumă pe mocirlă, pe noroaie, pe pământ, uitând că suntem făcuţi pentru cer, că trăim o singură dată viaţa aceasta, că există doar „azi şi acum”, că ” mâine” nu e al nostru.

Abia aştept să pot să am posibilittea de a sădi iarbă în toată zona unde Hachiko aleargă, astfel încât să „îi creez” toate condiţiile de a face pază şi să poată alerga fără aşa de mult noroi adunat pe picioare. Dumnezeu , Creatorul nostru, ne-a „creat deja toate condiţiile” pentru a zbura şi nu a ne târî, pentru a alerga şi nu a ne împiedica, a sădit până şi gândul veşniciei , nemuririi , în noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi, este de a descoperi ce ne mocirleşte şi noroieşte, astfel încăt să putem zbura uşor spre cer pentru a-i mulţumi lui Dumezeu  şi să alergăm spre alţii pentru a le da o îmbrăţişare  şi dragostea noastră.