Archive for the ‘Dezbaterea săptămânii’ Category

Sunt tare curios sa aflu care ar fi dorintele pe care le nutriti fata de Romania, care sunt lucrurile cele mai importante pe care ati dori sa le vedeti intamplate in Romania. Unii, sigur isi doresc sa depasim America, din punct de vedere economic, altii sa valorificam din plin toate resursele naturale si geografice cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu. Sunt si din aceia care doresc sa vada eliberata tara de coruptie si corupti. si astfel sa aiba parte de o revigorare morala si spirituala a tarii. Ce ne dorim cu adevarat sa vedem ca este facut in Romania?

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Mihai Eminescu

În scurta mea experiență din lumea scrisului în virtual, am observat că sunt unele probleme atît de delicate și personale încât atunci când aduci vorba despre ele îți dai seama că ai fi preferat să nu o faci. Iar aceste lucruri din virtual sunt cam aceleași  pe care le regăsim și în planul real, în aceeași postură de lucruri personale, despre care oamenii preferă mai degrabă să nu fie întrebați: sau dacă totuși sunt întrebați preferă să evite elegant subiectul sau să nu răspundă. Dacă despre politică, fotbal, mondene, știri de genul celor de la ora 5, ai putea să povestești cu anii și ai avea comentarii cu lunile, când vine vorba despre alte subiecte, discuțiile devin sterile și anoste.

Probleme și subiecte care necesită o delimitare clară, albă sau neagră, nu o cale de mijloc, gen avort, homosexualitate, păcatul de orice natură, sunt evitate de cele mai multe ori, pentru că am vrea să fim echidistanți, să nu supărăm pe unii și să nu nedreptățim pe alții sau pentru că, există riscul ca, la un moment dat sa cădem în aceeași greșeala pe care altădată am condamnat-o la alții. Credința, Biserica, Dumnezeu, intră și ele în aceeasi categorie a lucrurilor greu discutabile, pentru că sunt considerate foarte personale, tinând de fiecare individ în parte și de relația pe care acesta o are cu domeniile respective. Preferăm să nu discutăm despre astfel de lucruri, pentru a ne situa în zona neutră, pentru a nu deveni partizanii uneia dintre soluțiile prezentate. Și asta, pe de o parte e bine, pentru că nu suntem, ca și indivizi, deținătorii adevărului absolut, și atunci nu putem emite pretenții de opinii absolute. Pe de altă parte, atunci când negrul trebuie numit negru, pentru că știm că așa e, iar nedreptatea trebuie numită ca atare,  e important să luăm poziție publică, tocmai pentru a ne poziționa de partea binelui.

Din al vostru punct de vedere, ce subiecte, teme, vi se par, atît de personale, încât ar fi bine să fie lăsate pentru colțul intim de prieteni, să fie discutate într-un cadru de cunoscuți, și nu împrăștiate în virtual sau real, către oricine?

P.S

Nu știu dacă trebuia să deschid acest subiect și daca nu cumva e prea personal pentru a fi discutat într-o comunitate așa de mare!!!!

Nu o să intru în discuții referitoare la felurile de mândrie sau la tipuri de oameni mândrii existenți  pe acest glob pământesc. O să aduc însă în discuție o problemă, pe cât de delicată, pe atât de impusă de la ”centrul” Europei; homosexualitatea. Și totul a pornit de la manifestările gay care au loc în această perioadă în diferite orașe din lume. Și mai concret, a pornit de la declarațiile multora dintre participanți care și-au exprimat în mod public ” mândria că sunt homosexuali”. Ce mândrie poate fi in acest fapt și mai ales noi, care nu suntem gay, de  ce nu ne-am mândri si noi că suntem normali? Când ați văzut ultima dată un miting sau o întîlnire în care să ne mândrim că suntem români sau ardeleni sau crestini sau orice altceva normal? E normal , pe de altă parte, să nu vedem astfel de manifestări, că doar se știe că suntem români sau creștini sau.., și nu trebuie să arătăm acest lucru și să ne mândrim cu el, prin mitinguri. Lumea privește ciudat marșurile pentru viață, sau pentru o Românie curată sau pentru creștinism, și atunci de ce să fim priviți ciudat!!

Mă gândeam că ar putea ca  băutorii de ceai, sau consumatorii de cafea,  sau cei care beau un anumit brand de bere să se intalneasca si să își declare mândria lor că fac parte din acest grup select. Dar nu prea cred că fac acest lucru, decât eventual la feestivalurile de bere. În schimb, ceea ce e contrar normalului, contrat firii umane, a ajuns să fie considerat ca un lucru, de care cineva care îl practică, să fie mândru. De ce credeți că suntem așa reținuți în a ne lăuda cu normalitatea noastră, cu banalul din viețile noastre? Și mai ales de ce credeți că e nevoie ca anormalul să fie promovat și privit ca mândrie?

Se prea poate să fie vorba de o mândrie similară cu cea a hoțului neprins care se laudă cu furturile lui, a mincinosului care nu este descoperit sau  ca a celor care se îmbogățesc prin evaziune fiscală și sunt mândri de asta! Dar toate, absolut toate, mai devreme ori mai târziu, vor ajunge să fie de rușine, condamnate. Iar atunci mândria va deveni povară, lauda va fi fost una falsă.

Într-un spectru politic caracterizat prin partide care şi-au cam pierdut credibilitatea din cauza acţiunilor luate în decursul anilor, şi din cauza politicienilor corupţi din care sunt formate,  tot mai mult apar persoane care îşi manifestă intenţia de a participa la alegerile locale ori parlamentare, din postura de independent politic. Şi asta probabil, pe motiv de a nu se compromite făcând parte dintr-un partid sau altul, şi astfel de a avea şanse mai mari la câştigarea alegerilor. Oare chiar să fie independenţa politică, o soluţie câştigătoare, o carte pe mâna căreia să poţi merge, ca şi una victorioasă? Care e părerea voastră în legătură cu această variantă?

Nu mică mi-a fost mirarea, încercând să ajut un candidat independent la strângerea de semnături pentru a se înscrie în cursa alegerilor locale, să aud expresia „independnţii ăştia , nu prea sunt de încredere, pentru că se duc ulterior unde le cade mai bine”. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, dar se pare că mulţi percep independenţa politică ca şi o fentă, o mişcare şmecherească de a intra în politică, pentru ca  mai apoi, candidatul independent, să facă pasul spre dependenţa faţă de un partid sau altul. De ce ar vrea cineva să fie independent şi nu să intre în vreun anume partid şi a încerca acolo să schimbe lucrurile? Se pare că, aşa cum a fost o înmulţire necontrolată a partidelor,  aşa va fi şi înmulţirea celor care vor candida  ca şi independenţi. Să fie doar un trend oare, sau chiar să fie soluţie pentru politica românească? Ce aţi alege între un candidat independent, chiar credibil, chiar sincer, şi un  candidat  la fel de credibil, dar care reprezintă un partid politic, deja compromis? Va fi ales omul, sau omul plus partidul?  Cine ne va reprezenta mai bine, un independent de omenie, sau unul angrenat politic, dar la fel de omenos?

Cred că sunt întrebări legitime, în intenţia de a găsi sau măcar a încerca să găsim, după atâţia ani, o variantă care să ne fie aproape , care să ne apere interesele noastre, nu ale lor. Cât despre mine, chiar dacă la un moment dat, aveam impresia că independenţa e o soluţie bună, înclin totuşi acum să cred, că varianta oamenilor credibilor, a celor care vor să facă politică pentru oameni, nu pentru ei, dar angrenaţi în rândul partidelor politice, e cea care ar da rezultate mai bune. Aşa cum nu poţi fi un creştin independent, adică fără a aparţine de o Biserică ( Biserica , ca si organism funcţional, nu ca şi patru ziduri) decât o scurtă perioadă, aşa cum nu poţi fi jucător de fotbal fără echipă, sau soldat fără armată, tot aşa cred că nu poţi fi politician fără partid. Chiar dacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, vei fi independent politic, mai devreme sau mai târziu vei înclina spre un crez politic, spre un partid politic. Şi atunci, „convertirea ” aceasta, nu va fi altfel tratată decăt ca şi convertirea de la PNL la PDL ori PC ori UNPR ori.., adică tot sub formă de traseism politic. Şi cu asta ce-am făcut!!!?

M-a distrat din plin să aud și să văd zilele trecute, o reclamă ( să îmi fie cu iertare, dar chiar nu mai știu  sigur la ce era, cred că Vodafone ”reclama” ceva), în care premiile oferite erau semnate personal de câte o vedetă a echipei de fotbal a României. Și am încercat, în acel moment, să îmi aduc aminte dacă chiar mai avem echipă de fotbal, una care nici numai știe dacă se mai desfășoară campionate mondiale sau europene, decăt dacă află din presă și apoi care ar mai fi vedetele acestei echipe. Și cu toate că mă consider microbist și pasionat de fotbal și sport în general, am ajuns la concluzia că vedetele au ajuns să fie doar pe hârtie și în titluri, și nicidecum în realitate. Și asta nu e valabil doar la fotbalul românesc, ci în general, în toate domeniile vieții artistice, sportive sau de orice alt fel. Fiecare personaj, dacă apare de doua ori la TV sau cântă trei melodii la bairamul lui Cămătaru ori devine iubita sau iubitul, nu știu cui, ori dă gol cu Burkina Faso, la vinclu, cu poarta goală, automat a devenit vedetă. Așa se face, că auzim de vedete autohtone la tot pasul, iar când e să facem asocierea între statutul de vedetă și performanțele persoanei respective, performanțe pe termen lung și constante, ajungem să ne punem mari semne de întrebare cu privire la termenul ” vedetă”.

Ce semnifică pentru voi  ”vedeta”, ce statut trebuie să aibă, cum percepeți o vedetă, în sensul real și adevărat al cuvântului? Pe cine considerați vedetă dintre români, indiferent de activitatea pe care o desfășoară? Ce anume credeți că le face, așa la ”foc automat”, vedete pe unele persoane. pentru ca apoi, peste câtva timp, vedetismul să dispară, la fel de rapid precum a apărut? Poate cineva să fie vedetă ”doar la ea în sat”, iar la oraș, să nu se fii auzit de ea?

Sunt întrebări la care poate ar trebui să găsim răspuns , dacă vrem să redescoperim adevăratele valori și din acest punct de vedere al catalogării vedetelor. Se prea poate să nu mai știm noi ce înseamnă vedetă și poate chiar toate care sunt numite vedete,  să  și fie vedete. Sau se prea poate, ca cei care le numesc vedete, să nu știe ce înseamnă vedetă și prin urmare să le catalogheze și eticheteze eronat, când ar putea pur și simplu să le numească pe numele lor: fotbalist, artist, cântăreț, și poate mai câștigați ar fi. Și așa zisele vedete și cei care le numesc.

Îmi stă de mult pe creier și în gândurile mele, subiectul pe care vreau sa il dezzbatem împreună astăzi fiindcă e unul de maximă importanță, pentru că vremurile actuale necesită acest lucru. Mi-a mai trebuit doar un impuls de la Ruben și iată că mintea începe să scrie. Așadar, în vremuri ca acestea, ce rol au, ce caută, dacă trebuie să caute ceva anume, au loc ori ba, în politica românească, oamenii cu frică de Dumnezeu, creștinii practicanți sau mai concret spus cei ce se numesc după numele lui Hristos ? Fără a face vreo categorisire, îi numesc creștini, pe toți cei care încearcă să urmeze exemplul și modelul lui Hristos de viață, fiind conștienți de această mare responsabilitate care apasă pe umerii lor.

Și atunci , raportându-mă la Hristos, mă întreb, dacă într-un secol atăt de departe, din punct de vedere moral, de  valorile inițiale ale creștinismului, ce ar trebui să facem noi, urmașii Lui? Să ne vedem în continuare de existența dintre pereții între care ne adunăm ca și Biserică, să ne implicăm în proiecte sociale pentru ajutorarea celor nevoiași, să arătăm modelul lui Hristos de trăire în toate acțiunile și vorbele noastre,  dar mai puțin în politică? Pentru că, ”politică e murdară, înseamnă prostituție și imoralitate, iar creștinii, nu trebuie să aibă de a face cu așa ceva!”, Sau, dacă tot spunem, că trebuie să fim sare și lumină,  că trebuie să facem ca alții să îl laude pe Dumnezeu când ne văd pe noi, de ce nu mergem în cele mai nesărate locuri și cele mai întunecoase unghere, unul din aceste locuri, fiind chiar politica și politicienii?  E greu a alege între a sta confortabil pe un scaun sau bancă, în Biserică, lângă oameni cumsecade, cu care împărtășești aceleași principii și dorințe, sau a  merge să îți faci cunoscute valorile și năzuințele, între oameni, politicieni, care, majoritatea, își urmăresc propriile interese; cu siguranță mulți am alege zona de confort, de siguranță, aceea de a sta în banca noastră. Îmi veți spune că nu se face primăvară cu o floare, că ați văzut destui care au intrat creștini în politică și au ieșit mincinoși și hoți, care au intrat sfinți albi și au ajuns sa fie draci negri, și nu aș încerca să vă contrazic. Ci doar v-aș spune că prea probabil să fi fost flori artificiale de la început, și ciori din naștere, iar nu porumbei. Și în același timp v-aș aduce aminte de oameni ai lui Dumnezeu, care au suferit persecuție și închisoare pentru principiile lor, pentru credința lor, la care nu au vrut să renunțe, oameni care au știut pentru ce luptă.

Nu sunt genul de persoană care să îl implic pe Dumnezeu în politică sau în fotbal ( sau nu mai sunt, pentru că era o vreme, a copilăriei, când mă rugam să apere cine știe ce portar de la Dinamo, vreun 11 metri), și să spun că sigur Dumnezeu vrea să ajungă un anume creștin politician sau te mai miri ce ministru. Pe de altă parte, sunt convins și am această încredințare, că, creștinii trebuie să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, indiferent că sunt la școală, servici, ori în politică. Iar dacă într-o vreme ca această, de decădere morală, de devalorizare a familiei, de mizerii sociale, noi, cei care știm ce se cere de la noi, nu vom face nimic, ci vom continua să asistăm resemnați la progresul răului, spunînd că locul nostru nu e acolo, în murdăria politicii, atunci se prea poate ca, în continuare, răul să fie numit bine, minciuna să fie socotită ca adevăr și mirosul mizeriei să ne sufoce.

Armele răului le putem vedea la orice pas, arătate și fluturate în fiecare zi, fără rușine și fără jenă, iar noi, cei care zicem că avem armele adevărului și ale luminii,  le ținem ascunse, le înzăvorâm bine, le închidem și încuiem. O fi bine, o fi rău, fiecare decide pentru el; însă doar eu și tu  putem spune adevărul și arăta lumina în dreptul nostru, nu altcineva! Fiecare avem locul nostru, clar, precis, în această inegalitate; adevăr ori minciună, dreptate sau hoție, integritate sau imoralitate. Nu putem fi în ambele tabere!

Am crezut că odată cu terminarea regimului comunist am scăpat şi de minciuna în care trăiam: recolte record de grâu şi porumb la hectar, oameni având de toate şi cu cămările pline, căldură în spitale şi şcoli, copii ţinuţi în cele mai bune condiţii în orfelinate. Am crezut că minciuna sau spunerea trunchiată a faptelor, era o problemă ce ţinea de comunism, de Ceauşescu şi tovarăşii lui. Şi am aşteptat democraţia, ca pe un tărâm al adevărului, al lucrurilor spuse pe nume şi fără ascunzişuri, că doar aveam libertatea câştigată, libertate de exprimare, libertatea cuvântului. Şi iată că au trecut anii peste noi, dar adevărul tot nu e la loc de cinste în ţara noastră. Trăim în minciună şi făţărnicie, şi vrem progres, ne ascundem faptele de corupţie şi mizeriile, şi vrem prosperitate şi belşug; suntem conduşi de oameni care fac legi strîmbe şi care nu se aplică, şi vrem să păşim pe un drum drept. Vrem să o ducem mai bine, să avem un statut ca şi naţiune, dar nu suntem dispuşi să plătim preţul pentru aşa ceva, nu suntem gata  a pune adevărul acolo unde trebuie, la masa noastră, în casele noastre, în naţiunea noastră.

În anul 2012, poate a sosit în final momentul să alungăm minciuna din ţară, să punem valorile adevărate la locul lor. Ne minţim şi suntem minţiţi că nu avem resurse naturale, spirituale şi morale, şi de asta suntem unde suntem, când de fapt ele sunt vândute altora  sau forţate să plece în alte ţări, pentru că aici nu sunt preţuite. Suntem minţiţi de o clasă politică, cu aceleaşi personaje de la începutul democraţiei şi până acum, cum că ar sluji cetăţeanul şi alegătorul, când ei îşi slujesc şi servesc propriile interese. Aproape aceiaşi lideri sindicali,  care sunt în fruntea noastră, dar care nu ne mai reprezintă demult din cauza compromisului, se miră de ce nu mai iese nimeni în stradă la chemarea lor.  Autostrăzile neconstruite şi calea ferată distrusă, ne duc departe de Europa civilizată, ne apropie de a fi ruşinea vechiului continent, în loc să ne apropie de  ţările civilizate.  Pământul altădată bogat de roade, e lăsat în paragină ,pentru că e mai comod să faci bani cu produsele pline de hormoni din alte ţări, decât să le produci în propria ta ţară, cu proprii tăi oameni. Legile şi justiţia nu fac altceva decât să promoveze şi să dea dreptate minciunii, ele care ar trebui să demaşte minciuna şi să o condamne, să restabilească dreptatea şi adevărul.

Ne-am obişnuit să fim  doar critici şi observatori ai minciunii, dar nu promovatori ai adevărului; să detestăm mizeriile făcute de unii şi alţii, în grupurile noastre, dar nu ca şi naţiune pe de-a-ntregul, printr-un glas puternic, care să strige „Jos minciuna, destul”. Ne este greu să ne unim, pentru că am fost dezbinaţi, pentru că fiecare avem probleme, pe care le-au adus dezinteresul şi răutatea celor care ne-au condus. Adevărul poate ieşi la iveală doar făcându-l vizibil tu şi eu şi toţi cărora ne pasă. Indiferenţa nu va face altceva decât să înflorească şi mai mult minciuna, şi mai mult să fie la vedere, cei care îşi vor propriul bine, nu al poporului.

Nu există soluţii „abracadabrice”, care să facă minuni peste noapte, pentru că soluţia eşti tu şi sunt eu, e adevărul spus de tine şi de mine, e denunţarea minciunii văzute de mine şi de către tine. Înainte de a clădi ceva sănătos, ceva adevărat şi frumos la privit, trebuie dărâmat tot ce e mincinos, tot ce e negru şi urât mirositor. O ţară nu va propăşi prin minciună, nu va progresa  atât timp cât e condusă prin oameni care fac legi care să le servească interesele, nu va găsi soluţii prin traseiştii politici, care tot ei vor să conducă, după bunul plac.

Spuneţi nu minciunii, spuneţi nu falsului şi făţărniciei, spuneţi nu vorbelor goale fără fapte. Doar aşa mai putem avea o şansă ca şi indivizi, ca şi naţiune, doar aşa ne mai putem trezi la viaţă din plin, nu doar la una  trăită de pe o zi pe alta; doar aşa putem ridica capul sus, nu să ne fie ruşine că suntem români, doar aşa putem să muncim pentru binele ţării noastre, nu  prin alte ţări şi pentru alte ţări, doar aşa putem fi proprii noştri stăpâni, şi nu slugile altora.

Toţi cei care încă mai credeţi că adevărul trebuie să domnească în România, toţi care mai credeţi că mincinoşii nu mai trebuie să ne conducă, toţi care mai credeţi că vremea vorbelor goale s-a terminat, venind vremea faptelor,  e momentul să lăsăm indiferenţa la o parte, e momentul să ne unim, de dragul nostru, pentru binele nostru.

În acelaşi context, al problemelor demne  de a fi luate în discuţie, pentru a găsi soluţii la ele sau măcar a depista cauzele care le generează, dezbaterea săptămânii, aduce în prim-plan,. problema indiferenţei, a neimplicării, a statului pe margine ca şi spectator. ” Dar de ce să mă implic, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare, de ce să mă pun rău cu unul sau cu altul, mai bine stau liniştit, sunt neutru, nu mă bag că n-am pe nimeni”!. Oare ne sunt cunoscute astfel de replici, de afirmaţii, cunoaştem astfel de persoane sau suntem chiar noi cei care rostim aceste fraze? Ce ne face să fim simpli spectatori, să comentăm doar de pe margine, fără a lua parte la joc, fără a ne spune punctul de vedere într-o anumită problemă ori alta?

Aici nu mă refer la implicare în probleme unde strict „nu ne fierbe oala”, de afi jucătorul bun la toate ( aşa cum ştim noi pe cineva de prin ţara noastră), ci la problemele în care ar trebui să fim parte activă, să avem o părere şi un cuvânt de spus. Durerea mare e că , chiar dacă noi stăm pe margine, alţii joacă, şi joacă aşa cum ei ştiu, poate aşa cum le cade lor bine, şi mai ales joacă şi decid şi în locul nostru. Iar după ce jocurile sunt făcute, degeaba mai trecem la rubrica „comment”, pentru că nu se mai poate schimba nimic, nu mai avem cum să modificăm scorul. Şi atunci, mă întreb, de ce să las ca un altul, din bloc, poate,  să ia decizie şi pentru mine cu privire la nu ştiu ce problemă de interes general; sau  altcineva să decidă cine e ales la votare sau cine e trecut pe listele de vot ; de ce să las ca altul la locul de muncă să îmi dicteze propriul lui interes, eu stând în banca mea linştit, dar suportând eventualele consecinţe ale neimplicării. Nu spun că dacă ne implicăm, şi rezolvăm ceva chiar de la prima luare de cuvânt sau  întâia opinie expusă; dar suntem în joc, nu lăsăm ca lucrurile să decurgă aşa cum vor alţii, participăm în mod activ la luarea deciziilor care ne interesează. Modul meu de a mă implica, felul în care o fac,  poate va influenţa şi pe alţii să ia o altă atitudine, să nu mai facă jocul celor mulţi.

De pe margine cel mult putem huidui, putem apostrofa, putem chiar şi înjura, dar doar atât. Din teren, din miezul problemei, din implicarea propriu zisă, putem emite păreri şi opinii, de care  se poate şi trebuie să se ţină cont, e un glas al celui implicat, nu al unuia oarecare dintre „chibiţi”.

Unde e spiritul civic, cetăţenesc? Oare s- terminat, a dispărut o dată cu refuzul celor de la vârf de a ne lua în seamă? Ori tocmai refuzul lor ar trebui să ne motiveze şi mai mult la a nu mai sta pe bancă, ci a îi bombarda zi de zi cu opiniile noastre, cu punctul nostru de vedere, unul obiectiv, documentat? E momentul să decidem ce vrem  noi înşine a face pentru noi, nu ce vor să facă alţii pentru noi, e momentul să părăsim tribunele indiferenţei şi să păşim pe cămpul de joc,  al acţiunii, al implicării. E momentul ca strigătull din tribune, să se transpună în opinia din teren, ca huiduielile de spectator, să fie transformate în cuvinte apăsate de jucător!

Poate mai potrivit ca în orice altă perioadă din an, în săptămâna patimilor,  abordez un subiect  de actualitate,care sper să nască discuţii, idei şi mai ales soluţii: unitatea. Nu e vorba despre unanimitate şi consens general, nici măcar despre o unitate impusă într-un cadru îngrădit, ci despre unitatea oamenilor în condiţii de libertate. Ce anume mai poate aduce unitatea în rândul poporului român, ce idealuri mai pot fi atât de măreţe încât să ne unească? Ce anume ne reţine în a dovedi unitatea noastră, ca şi popor, ca şi naţiune?

Dacă suntem atenţi la cam toate organizaţiile din România, spiritul, în această democraţie şi libertate pur românească, a fost acela de a ne dezbina, de a ne separa, de a ne împărţi, şi prea puţin de a ne uni. Au fost companii mari, care au fost divizate pentru a fi mai mulţi directori şi şefi. Sindicatele se despart, pentru că nu mai pot să ajungă lideri, unii dintre cei care vor acest lucru. „Credincioşii” se despart pentru că toţi vor funcţii, şi astfel se separă şi se adună în diferite clădiri. Ca să nu mai vorbim de partidele politice, la nivelul cărora există un „multipluralism politic” foarte dezvoltat, când alţii au câte două partide mari şi late. Şi exemplele pot continua. Iar când e vorba să facem ceva împreună ca şi popor, nu ne putem da mâinile, pentru că ne lovim în coate şi ne scoatem ochi unii altora. De ce oare am ajuns în această stare de separare, de dezbinare? De ce oare, aşa ca în glumă, suntem gata să ne facem partide diferite fiecare, chiar dacă am trăi doar doi pe o insulă? Să fie oare şefia, impulsul de a conduce cu orice preţ? Sau să fie imposibilitatea de a da mâna cu cel de lângă noi, din cauză că nu avem încredere în el, că nu îl acceptăm?

Când văd că la alte manifestări ale cetăţenilor din ţările civilizate, sau mai civilizate ca a noastră, ies cu sutele de mii, iar la noi cu miile, chiar nu ştiu ce să cred. Când văd că 100 de oameni nu se pot uni ca să meargă într-o singură direcţie, nu înţeleg ce se întâmplă cu poporul român. Poate găsim împreună o soluţie, poate reuşim să readucem spiritul de unitate, identitatea naţională. Cred că doar atunci ne putem numi naţiune, stat unitar şi independent. Doar unitatea poate aduce progresul, doar idealurile comune ne pot ridica; orice altceva, ne coboară, nu ne face bine.

Din ciclul început săptămâna trecută, ” dezbaterea săptămânii”, astăzi vă propun un subiect care ne privește chiar pe toți, indiferent că recunoaștem ori ba: ce anume ne deranjează și enervează cel mai mult în România? Dacă ar fi să putem elimina ceva din cotidianul românesc, sau pe cineva anume, care ar fi acel lucru sau acea persoană? Nu mă refer la nervi de genul crizelor și luatului la pumni, ci efectiv al deranjului care ni-l produce, a stării de nervozitate lăuntrică, când vedem un anumit  fapt desfășurându-se, ori o anume persoană manifestându-se. Care e un top al acestor lucruri enervante din România, și mai ales cum putem a rezolva această problemă?

Cu siguranță, fiecare țară are neajunsurile ei, lucrurile negative care se desfășoară în interiorul ei; iar noi, ca și români, oricât de mulțumiți am fi de felul cum merg treburile prin această parte a Carpaților, găsim măcar un lucru care să spunem ” ăsta e prea de tot, zi de zi e la fel, chiar mă enervează, aș vrea să scap de el dacă s-ar putea”. Pentru unii poate sunt drumurile noastre toate, care  duc… la service, din cauza gropilor bine conturate; alții poate aveți un ochi, împotriva clasei politice, pe care mai degrabă ați detașa-o pe viață, care pe unde vă vine în minte; se prea poate ca unii să nu înțelegem care e logica scumpirilor la toate utilitățile, ori a alimenteleor și produselor, tocmai în preajma sărbătorilor; ori , la ce bun repartitoarele de caldură de la blocuri, dacă plătești mai mult cu ele  ori  care e rostul apometrelor individuale de apă, cînd tot plătești pierderile de pe coloană.  Sau câte și mai câte asemenea deranjuri românești. Nu știu dacă a pus careva pe listă toată aspectele deranjante din România, cele obiective, cele bine întemeiate pe dovezi și fapte, dar cu siguranță, din totalul locuitorilor, nu prea cred să fie vreunul care să zică ”nu am ce trece pe listă”; și asta nu din cauză că ar fi orb, și nu poate scrie, ci pentru că nu există motive de deranj.

Însă dincolo de toate aceste aspecte neplăcute, pe alocuri deranjante spre enervante, ce putem noi face, ca și ”simpli cetățeni”, să eliminăm asemenea metehne românești? Cum putem da mâna pentru a nu mai lăsa ca astfel de tipicuri, să își facă prea mult loc în viața noastră? Sau chiar ne resemnăm și le luăm ca un dat mioritic?