Archive for the ‘Meditații’ Category

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Nu știu dacă realizăm că dimineața și ziua de astăzi e încă un cadou din partea lui Dumnezeu. Nu știu dacă conștientizez îndeajuns că sănătatea, mai bună sau mai puțin bună, de care beneficiez, este darul lui Dumnezeu pentru viața mea. Și chiar nu știu dacă am vreun merit, dacă familia mea este binecuvântată cu cele materiale și spirituale. Sau mai mult, dacă dincolo de eforturile mele zilnice, pot spune că datorită înțelepciunii mele sunt ceea ce sunt! Chiar nu știu ce aș putea face de unul singur într-o banală zi de sâmbătă dacă nu ar fi Dumnezeu alături de mine!

Dacă ar fi să rezumăm existența, reușitele, binecuvântările noastre, la un singur cuvânt, eu aș alege ” harul”, adică darul nemeritat, cadoul lui Dumnezeu pentru noi. E greu să acceptăm că suntem ceea ce suntem doar pentru că Cineva ne face să fim, că avem ceea ce avem pentru că Unul mai mare ca noi ne dăruiește cele necesare! Până nu realizăm acest fapt, se prea poate să fim mândri, îngâmfați, cu nasul pe sus. Când însă realizăm, că ceea ce avem, suntem sau vom fi, se datorează harului arătat de Dumnezeu nouă, învățăm să ne privim la adevărata valoare, să ne vedem lungul nasului și să pricepem că suntem ” hăruiți” zilnic de Dumnezeu.

Astazi e sarbatorit Ilie, sau sfantul Ilie sau proorocul Ilie, depinde de modul de adresare al fiecaruia. Ce insa e mai putin remarcat in aceasta zi, este un aspect din viata lui Ilie, si anume dependenta  lui, aproape totala, de Dumnezeu. Il vedem in multe ipostaze din viata in care este la limita imposibilului, ba chiar intrand deja in zona imposibilului, si cu toate astea, nu uita niciodata, in acele momente, sa isi indrepte privirea spre Dumnezeu. Fugarit de regi, insetat si infometat, dorind sa faca bine celor de langa el, toate au fost provocari in viata lui Ilie, care l-au facut sa isi dea seama ca doar depinzand total de Dumnezeu, poti sa obtii victorie si succes. A realizat, cu varf si indesat, ca el, sfantul Ilie, era doar slujitorul neinsemnat in mana unui Dumnezeu Atotputernic! Totul putea sa faca doar cand Dumnezeu era cu el!

Si cu toate aceste experiente deosebite, la fel ca si marii oameni ai credintei, si Ilie are momentul lui de indoiala, de incertitudine, in care nu mai realizeaza daca Dumnezeu este cu el ori ba. Aceasta indoiala nu face altceva decat sa ne aminteasca, ca dependenta de Dumnezeu nu te face supraom, nu te face imun la indoieli, dar te face sa treci peste ele!

Ce ar fi de invatat de la Ilie daca tot il sarbatorim? Indiferent cat de mari am fi sau am ajunge, oricat de departe am urca pe scara sociala sau spirituala, a fi dependent de Dumnezeu nu e o optiune daca vrem sa inaintam, ci e o cerinta obligatorie, e regula de capatai a oricarui crestin. Pentru ca , acelasi Dumnezeu care a raspuns rugaciunilor lui Ilie, poate sa ne raspunda si noua la fel. Totul depinde daca suntem oameni ca si Ilie, ascultatori de Dumnezeu, depinzand de El si care sa ii dam Lui toata cinstea din actiunile noastre! Iar mai departe, daca suntem aidoma lui Ilie, Dumnezeu va fi asemenea Dumnezeului lui Ilie!

” Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” – Isaia 5:20

E groaznic de trist să trăiești pe dos, să fii cu susul în jos,de exemplu să nu poți dormi noaptea ci doar ziua sau să nu poți închide ochii din cauza vreunei oarecare boli. Îi compătimim și chiar ne este milă de cei care, din diferite motive, nu pot să trăiască normal din punct de vedere fiziologic, cei care suferă din cauza vreunei astfel de anomalii. Și cu toate acestea, cineva spunea că suntem mult mai aplecați, mai preocupați înspre nevoile, handicapul  fizic al unei persoane, decât suntem îngrijorați de handicapul moral al unei anumite persoane.

Nu știu cât de important e pentru voi să aveți de a face cu o persoană care are principii corecte, valori așezate în ordinea priorităților reale sau chiar nu contează caracterul celui cu care aveți de a face. Pentru unii, chiar nu contează că fac alianță cu unul care nu are deloc morală sau principii, atât timp cât lor o să le meargă bine în contextul asocierii. Alții în schimb, suflă și în iaurt înainte de a se apropia de cineva, înainte de a face pact cu cineva anume. Chiar ajută la ceva să ai valori corect așezate, principii de viață adevărate? Chiar e important în lumea asta în care totul pare cu susul în jos, să fim noi oameni normali, care să spună lucurilor pe nume indiferent de prețul  pe care ar trebui să îl plătim sau indiferent cât de mulți ar spune același lucru ca și noi? Are vreo importanță pentru binele unui om, al unei națiuni, să  își bazeze viața și acțiunile pe niște principii clare și corecte sau nu prea contează în economia vieții acest lucru?

Se prea poate ca pentru cei care citiți aceste rânduri, întrebările să vă pară aiurea de tot, pentru că sunteți persoane cu principii, cu picioarele pe pământ și nu cu capul în jos! Și cu toate astea, nu înțeleg, cum de totuși la nivel declarativ, majoritatea condamnăm negrul care e pus în locul albului și întunerecul ce ia locul luminii; dar când e vorba de acțiune, de faptă, vedem că realitatea arată altceva. Și atunci mă întreb, oare chiar e suficient să am doar eu, în interiorul meu, valorile puse în ordine dar să nu iau nici o atitudine, în exterior, atunci când văd că lucrurile sunt pe dos în societate? Se prea poate să fie asta problema României, a românilor, adică faptul că principiile noastre sănătoase de viață, prea puțin le scoatem în confruntare directă cu principiile nesănătoase care sunt promovate în societate, în școli, în viața publică.

Partea bună e aceea că încă avem ziua de azi la dispoziție, mai putem să corectăm ceea ce e greșit, mai putem încă să scoatem pe ” tejgheaua” vieții, lumina, binele și dulcele, și să le aducem în confruntare directă cu răul, întunerecul, amarul. Și cu siguranță, atunci mai este speranță pentru noi, ca și oameni, pentru noi ca și națiune.

” Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în Numele Domnului Isus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” – Epistola lui Pavel către Coloseni

Cuvântul ssu fapta, vorba sau acțiunea, nici una din cele două categorii nu le putem desprinde de viața noastră nici măcar o clipă. Dacă nu acționăm o secundă, atunci sigur în secunda aceea vorbim, comunicăm, cuvântăm. Provocarea mare din această zi, nu este să vorbim mai puțin sau să acționăm mai puțin, cu toate că uneori asta e tendința noastră, în dorința de a nu mai greși : să facem cât mai puține, pentru a greși cât mai puțin. Ziua de astăzi ne provoacă la o nouă atitudine, atunci când spunem ceva sau când facem ceva; si atitudinea asta implică raportare la Isus Hristos, la modul Lui de acțiune, la caracterul Său..Avem dreptul să facem orice, să spunem orice cuvinte și vorbe vrem, doar că apostolul Pavel ne spune că toate trebuie făcute având un etalon clar.

Pot oare să fac un lucru rău sau să spun o vorbă urâtă, mizerabilă, și apoi să spun că ceea ce am făcut e pe gustul lui Hristos? Sau să rostim o rugăciune, chiar glumeață, ca cea a unui mic ori mare întreprinzător :” Doamne, îți mulțumesc frumos că ai făcut să îmi meargă așa de bine afacerile, că nu mai am timp să merg nici la Biserică”.

E greu  să treci în această categorie a ” totul totului tot”, adică a face totul ca și când Hristos ne-ar vedea tot timpul, ca și când am fi responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru orice cuvânt și faptă. Nu știu care va fi următoarea noastra vorbă sau cum va fi spusă; nu știu care va fi următoarea noastră faptă sau cu ce atitudine va fi făcută. Ce știu însă e că ” etalonul” Hristos, e la dipoziția noastră, modelul de viață îl avem în Hristos Isus,așa că, cel puțin la nivel teoretic, putem acționa și vorbi asemenea lui Hristos. Voința și practica însă sunt cele care ne lipsesc de cele mai multe ori, dorința de a face totul în Numele lui Hristos e ceea ce trebuie să ne mobilizeze. Chiar cred că se poate asta, poate azi nu tot, dar măcar doi la sută, mâine se prea poate ca doar patru la sută, din vorbe și fapte să fie ” etalonate” la Hristos. Dar așa, pas cu pas, mergem spre  ” totul totului tot”, înaintăm spre atitudinea aceea  pe care acum nu o avem.

” Pentru aceea, „îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi. Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”, aşa încât cine este şchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece.”  – Epistola către Evrei , cap.12:12,13

Nu știu dacă vreo altă imagine exprimă mai bine spiritul de echipă, atitudinea de dependență între oameni, între cetățeni, decât cea pe care o sublinează apostolul Pavel ( posibil scriitor al epistolei către Evrei). Trăim într-o perioadă a individualismului, a jocului bazat  pe persoană mai mult decât pe echipă. Fiecare alergăm pe culoarul nostru, avem privirea doar înainte, mereu în cursă cu noi înșine și cu cei de lângă noi. De cele mai multe ori nu observăm că în aceeași cursă, spre o destinație înspre care și noi mergem, mai merg și alții, dar care au nevoie de mâna noastră întinsă, de susținerea noastră, de vorba noastră bună. Pentru mulți trebuie să fim picioare, pentru că nu mai pot păși din cauza greutăților și umerilor lăsați. Alții au nevoie de gura noastră pentru că buzele le sunt încleștate de atâtea strigăte neauzite de nimeni. Mâinile noastre trebuie dăruite uneori celor care au rămas fără mâini din cauză că alții li le-au legat la spate. Dar cum să facem toate astea cînd noi avem nevoie de picioarele noastre să alerge pe drumurile intereselor noastre meschine uneori? De ce să vorbim pentru alții și să le susținem cauzele aproape neauzite de nimeni, când a noastre glasuri trebuie să vorbească pentru noi, pentru binele nostru egoist?

E vremea întoarcerii spre echipă, spre coechipierii echipei, spre cei care au nevoie de ajutor. Binele meu trebuie să devină binele celui de lângă mine, inima trebuie să bată alături de inima aproapelui meu. Viața mea trebuie să devină încurajare pentru aproapele meu, ca și el să lupte și să nu renunțe la alergare, la luptă Doar astfel vom putea redescoperi frumusețea jocului în echipă, satisfacțiile victoriei în comun!

” Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Isus”- Epistola lui Pavel catre Filipeni  4:7

As vrea sa cred că altceva e mai important decât pacea lăuntrică, dar chiar nu știu ce ar putea fi. Fie că ești bogat ori sărac, bolnav sau sănătos, tânăr sau în vârstă, indiferent de etapa vieții în care ne aflăm, există o nevoie de pace sufletească, pe care o simțim fiecare. Iar dincolo de pacea pe care o dă sănătatea sau un loc de muncă bun sau o familie binecuvântată, e nevoie de Dumnezeu care să cuprindă întreaga ființă cu pacea Sa. Acea pace care să ne ofere liniștea în momentele dificile ale viații, care să ne asigure călăuzirea în clipele deciziilor grele.

Nu știu dacă am fi în locul celui care a compus acest cântec, Horacio Spafford, trecut prin nenumărate încercări în viață sau în locul apostolului Pavel, care a scris filipenilor tocmai din închisoare, ce fel de cântece sau scrisori am scrie! Problemele lumii ne vor face să scriem scrisori de ură și de răzbunare, pacea lui Dumnezeu ne va îndemna să compunem cântece de încurajare, de victorie.

Aș vrea să cred că vom fi așa de înțelepți încât să îi dăruim lui Dumnezeu toate grijile și problemele noastre, iar El să ne dăruiască pacea Lui. Ar fi un târg cât se poate de echitabil pentru noi, iar pentru Dumnezeu ar însemna chiar plăcere să vadă în noi această abandonare în brațele Sale!

Să aveți pace!