Posts Tagged ‘ochi’

Mi-aduc aminte de zilele copilăriei, când, trimis fiind de părinţi la „prăvălie” pentru a cumpăra  „pită”, îi rugam să se uite de la poartă, după mine, astfel încât să nu mi se întâmple ceva rău. Mi-era teamă că pot apărea „agenturili străine”, şi să atenteze asupra mea!. Şi astfel stăteau la poartă, unul din ei, ori fraţii mai mari, până ajungeam eu la prăvălie, bineînţeles eu întorcând capul din când în când, pentru a vedea că totul e sub control!

Anii trec peste noi, şi de la temerile de copii, ajungem la cele de adolescenţi, tineri, adulţi ori pensionari: Nu exista etapă a viaţii fără temeri, fără a manifesta o anumită reţinere cu privire la diverse acţiuni sau lucruri. Sunt totuşi unele persoane care înfruntă teama ca şi când ar fi făcut un pact cu ea, o privesc în ochi şi în loc ca teama să îi copleşeasca, aceştia „hipnotizează” ei frica! Aceste persoane ştiu că limitele pot fi depăşite, temerile pot fi învinse, iar frica privită ca slugă, nu ca stăpân.

Uneori ne e teama de înălţimi dar nici nu ştim de fapt, cât de teamă le e înălţimilor de noi, să nu fie cucerite şi învinse. Poate a sosit momentul să ne învingem temerile false, şi să le cucerim una câte una!

Fiecare nouă zi în lumea „blogo”, îţi dezvăluie noi faţete, unele plăcute, altele …. Dintre cele plăcute am descoperit Blog Power, un concurs organizat de o comunitate de bloggeri, care doresc să iasă în relief prin frumos, prin calitate. În acest cpntext nou descoperit, am zis să particip şi eu la tema curios de incitantă:  „dacă m-aş mai naşte o dată, cine aş fi, de ce, unde aş fi”, temă  propusă de câştigătoarea ediţiei trecute PSI!  Aşa că, să nu uităm unde ne aflăm:  „pe… bloguri, fiţi gata, restart!

Îmi place să fac plimbări cu bicicleta, o folosesc în mod uzual, aproape zilnic, pentru a mă deplasa la locul de muncă. Cu toate că ştiu a pedala, de cand eram copil, cunosc doar două moduri de mers cu bicicleta: mergând înainte „călare” pe ea, adică ea mă poarte, ori  mergând înainte pe lângă ea, adică eu să o port. Practic, folosesc, ambele variante, depinde  de e deal ori vale. Nu am reuşit să merg niciodată înapoi cu bicicleta, fiind inşeuat pe ea, adica să dau în marşarier. Bicicleta e un mijloc care doar pentru mersul înainte are utilitate , în mod normal, alte cele variante fiind folosite doar de către circari ori acrobaţi; chiar şi parcarea „cu spatele” se face tot cu faţa atunci când vine vorba de bicicletă!. „Bicicleta” cu care fiecare din noi mergem zilnic, adică viaţa pe care o trăim, viaţa dăruită de Dumnezeu, e ca o roată, ca o bicicletă;  merge doar înainte, nu poate fi sub nici o formă „rostogolită” înapoi, sau direcţionată înspre spate, ci  merge, la sprint ori agale, ducându-ne ea pe noi în fugă sau luând-o noi pe ea la alergare; dar totul din viaţă şi întreaga viaţă merge doar înainte, spre un final implacabil, spre „THE END” or „FINE”. Şi totusi, dacă ar fi să trecem la lecţia de „science fiction” şi să presupunem că am mai putea să o luăm din nou de la capăt, că viaţa ne-ar fi oferită de la zero din nou, am accepta această provocare? Sau, ca şi acei bătrâni sătuli de zile, am spune că ne-a fost destulă durerea îndurată, de ce să mai trecem încă o dată prin ea? Ori, fascinaţi de viaţă şi frumuseţea ei, am porni de la capăt fără a mai sta pe gânduri? Dar, unde , încotro, cum?

Nu ştiu ce ai face tu cu darul unei noi vieţi,  pe ce căi noi ori vechi ai apuca, unde ţi-ai îndrepta paşii ori pironi ochii, dar cred că răspunsul cel mai bun, daca am putea să il aflăm prin ceva mijloace, ar fi  obţinut de la acei copii nenăscuţi, concepuţi dar fără şansa de a se naşte, acei micuţi care mor inainte de a se naşte. Probabil ne-ar spune cu glas îndurerat: vreau să văd chipul mamei, nu doar interiorul ei, vreau să fiu iubit, nu doar purtat în burtă pentru o perioadă,vreau să mă bucur de lumina zilei, nu doar de întunerecul din pântec, vreau să pot  a-mi îndrepta spatele, nu să stau ghemuit aici, vreau să deschid ochii si să privesc chipul celor dragi, nu sa ii tin mereu închişi, vreau să îmi îmbrăţişez tatăl cu mânuţele care acum le ţin ghemotoc pe lângă mine adunate. Cu siguranţă nu ar dori bogăţii, ci ar dori viaţa ca şi unică bogăţie, nu ar vrea maşini luxoase pentru a se plimba, ci ar dori „luxul” de a-şi putea folosi picioarele, nu ar dori bani mulţi în mâinile lor, ci ar dori să aibă mâini deschise şi întinse înspre altii, nu ar dori ochi să poată privi toate murdăriile si mizeriile din lume , ci ar vrea ochi să privească lumina, răsăritul şi apusul soarelui. Asta de fapt, cred că ne spune gângăritul lor , pe care nu îl  putem auzi,  scâncetul lor pe care nu îl putem distinge dintre alte zgomote. Doar VIAŢĂ vor, nimic nu cer mai mult.

Viaţa e cel mai mare dar pe care îl putem primi, poate de asta ni se ţi oferă o singură dată, ca să ştim să îl preţuim cu adevărat; dacă l-am primi din nou şi din nou, l-am privi ca pe un lucru normal cuvenit, ca pe ceva uşor de dobândit. Păcat însă, că nu ştim de la început, sau că nu e scris de la inceput pe „ambalajul” vieţii: ” a se folosi cu grijă, nu se mai oferă alta”; ori, la fel de trist e, că nu suntem învăţaţi şi conştienţi, că roata vieţii merge doar înainte, nu putem folosi funcţia sau butonul ” back, nici măcar pentru ca cele mai frumoase momente să le retrăim, ori  pentru ca cele mai grele momente să le evităm.  Bucuria mare, însa, mai mare ca tristeţea anterioară, este că, „astăzi” e noua viaţă care ni se oferă, cea veche a disparut  ieri, e deja amintire. Astăzi, în noua viaţă la care m-am trezit, pot a face ce nu am făcut ieri, pot iubi mai mult şi pe mai mulţi, pot oferi iertare greşiţilor mei, pot rosti cuvinte calde , pline de dragoste.

„Astăzi” e viaţa nouă care mi s-a oferit, „azi” e darul lui Dumnezeu pentru mine. De aş mai vrea ceva, ar fi ca să am parte de un „azi”, din partea lui Dumnezeu, şi în ziua de  mâine, şi astfel m-aş naşte zilnic, sper pentru mai bine şi mai bun, pentru  a trăi mai cu folos, pentru …. Iar dacă nu-i a fi un mâine, sper, trudesc şi vreau, ca ” azi” să trăiesc iubind, dăruind, crezând şi bucurându-mă..Pentru că în cele din urmă, nu contează câte vieţi trăieşti ci cum le trăieşti, şi mai ales nu contează aşa de mult cum începi viaţa, ci cum  o sfârseşti. Vreau VIAŢĂ sa am, nimic mai mult!

Ai mei parteneri de concurs care au scris pe aceeaşi temă:

 De-ar fi sa mai fiu o data

Dacă m-aş mai naşte o dată

Stop cadru

De ţi s-ar da încă o şansă

De-aş fi eu

Fluierul arbitrului

Punct. Şi de la capăt

Dacă m-aş mai naşte o dată

De-aş fi putut

Dacă m-aş mai naşte o dată

Restart my life!

Se spune că de cele mai multe ori apreciem cu adevărat un lucru sau o persoană  doar atunci când nu îl mai avem sau nu mai e lângă noi.  Simţim nevoia de ceva, după cineva, nu  atunci când e mereu cu noi, în noi sau lângă noi, ci când nu mai apare, când nu mai avem acel ceva. Vă propun, în acest sens, un exerciţiu, destul de dur, care nu e de dorit să se întâmple, dar care poate  să ne deschidă ochii, cu privire la lucrurile importante din viaţă, la priorităţile pe care le avem. Şi poate în felul acesta , reuşim să îi înţelegem pe cei de lângă noi, lipsiţi de anumite capacităţi fizice.

1. de mâine nu aş mai avea mâini – aş strânge azi în braţe pe toţi cei dragi, aş mângâia obrazul celor pe care îi iubesc, aş da mâna tuturor celor pe care îi întâlnesc pe stradă, aş…

2. de mâine ochii mei n-or mai putea vedea – m-aş sătura de privit lumina şi cerul şi-ntreaga natură, mi-aş stâmpăra privirea în ochii persoanei iubite, mi-aş lăsa ochii să privească doar ceea ce e demn de ţinut minte, doar ceea ce merită privit, aş…

3. de mâine picioarele mi-ar fi luate – aş umbla prin iarba verde şi umedă , as da cu piciorul în minge până nu l-aş mai simţi, aş alerga  şi pedala până aş cădea jos de obosit, aş…

4. de mâine vorbele-mi fi-vor mute – aş cânta cât pot de tare spre slava lui Dumnezeu, aş spune în gura mare ” te iubesc” celor dragi, aş cere iertare şi oferi iertare, aş spune despre dragostea lui Dumnezeu, aş,..

Azi am şi glas şi ochi, şi mâini, picioare, şi tot ce mi-aş dori să am; si văd, aud, merg şi vorbesc. Vorbesc doar vorbe, ori cuvinte, am ochi murdari sau luminaţi, am mâini să dau cu pumnul sau să împart iubirea, picioarele spre bine îndreptate sau înspre rău ce-aleargă?

Şi mâine, se poate, e o zi, cu glas şi văz, mâini şi picioare! Poate e un nou început!

Încă nu am descoperit dacă este vreo legătură între sfântul sau sfinții Valentin, sărbătoriți la 14 februarie și sărbătoarea, care o asociem  noi, în zilele noastre, cu aceeași dată, sărbătorindu-l pe Sfântul Valentin, îndrăgostitul, marele Cupidon, aruncătorul de săgeți pline de romantism . Toți sfinții , oricâți ar fi fost la acea vreme, cu numele de Valentin, în Roma antică, au avut ceva în comun: dragostea pentru Hristos, dusă până la sacrificiu, până la martiraj. Nu s-au dat înapoi de la jertfa supremă, arătându-și dragostea pentru Dumnezeu în fața împăraților romani și a cetățenilor Romei. Astea  nu prea sunt cuvinte de auzit sau de scris într-o zi de Sfântul Valentin, sărbătorită în modul contemporan și comercial, așa cum o facem noi. Și totuși, aceste cuvinte de istorie au de a face cu dragostea, cu iubirea, cu dăruirea. Dragoste necondiționată, dăruire totală, iubire până la moarte. E ceva similar cu ceea ce regăsim astăzi, 14 februarie, în materie de dragoste? La nivel de declarații, cu siguranță da. La nivel de acțiuni,…, mai stăm pe gânduri. Felicitări ce îți iau ochii, cuvinte de poeți romantici, cadouri în funcție de buzunar și criză; toate astea sunt dovezi de dragoste ”nețărmurită”. Dar cum râmâne cu dragostea trăită, aceea care trebuie sărbătorită aidoma celei ”sărbătorite” de  sfinții Valentin?

Hai, știu, e grea înttrebarea și nu e la locul ei, într-un asemenea context. Renunț la ea, așa cum poate ar trebui să renunțăm și noi la a mai asocia nume de sfinți, care au făcut ceva pentru omenire și Dumnezeu, cu sărbători de ale noastre care nu au nimic în comun cu ceea ce au lăsat în urmă sfinții!

Să ne iubim  unii pe alții așa cum  l-au iubit sfinții Valentin pe Dumnezeu!!

Cu câteva luni în urmă, ultimul obiect descoperit ( până șa acel moment) ca provenind de pe vasul Titanic, a fost o vioară, care se pare, aparținea conducătorului de grup instrumental angajat pentru a performa pe vas. Încă se fac investigații și cercetări științifice, pentru a se dovedi autenticitatea instrumentului, dar cu siguranță, dacă se va dovedi că vioara este cea originală, va fi scoasă la licitație pentru o sumă enormă. Nu vă gândiți că scriu acest articol pentru a vă pune în gardă să strângeți bani pentru a participa la licitație, e treaba voastră dacă veți participa ori ba!! Motivul scrierii e cu totul altul: la acea vioară, în momentul scufundării Titanicului, șeful orchestrei,împreună cu ceilalți membrii ai formației, a decis să cânte un imn religios – Nearer my God to Thee ( Mai aproape Doamne înspre Tine). Dacă până atunci, voia bună, distracția, veselia, a fost repertoriul ales, din acel moment ceva s-a schimbat. Nu  a ales iarăși cântec de bucurie pentru  a da impresia că totul e sub control, nu  a fost de jale deoarece mai existau șanșe de scăpare, ci  a ales un cântec de speranță, de năzuință, de îndreptare a ochilor și inimii înspre Dumnezeu. Cutremurător, pentru el , cunoscător al piesei muzicale, să asiste la un asemenea contrast: știi ca ceea ce a fost declarat 100% sigur, se scufundă, dispare în apă, văzând cu ochii, însă, să știi că Dumnezeu e în control, că orice ar fi și s-ar întâmpla, nimic nu Îl ia prin surpindere și când totul se dărâmă în jur, la Dumnezeu este ajutor.

Fiecare avem Titanicul nostru, tăria noastră, ceva ce e mândria noastră și pe care ne bazăm .Cănd va incepe să apună, să dispară acel ceva, pentru ca nimic omenesc nu durează pentru totdeauna, ce voi alege să cânt la ”vioară”, care va fi cântecul meu de lebădă?