Posts Tagged ‘copil’

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Anunțuri

Eu sunt un mâncător destul de bine pus la punct cu dulciurile , şi în special prăjituri, ciocolată şi altele de genul, fără prăjituri prea negre ori ciocolată neagră. Totuşi , cu toată experienţa mea, acumulată în ani de antrenament şi pregătire, nu mi-am pus niciodată problema că s-ar putea să nu mai fiu în stare să mănânc prăjituri ori alte dulciuri, aşa cum mi-am pus-o acum. Şi asta nu din cauză că , brusc şi dintr-o dată m-ar fi luat teama de diabet sau că aş suferi de vreo boală care interzice consumul de dulciuri. Ci dintr-un motiv, pe atât de distractiv pe atât de întemeiat: cineva s-ar putea să îmi dorească să nu mai pot mânca.  Şi am să vă explic  şi de unde aceasă teamă. Am auzit următoarea expresie, care m-am gândit că s-ar putea să mă atingă şi pe mine dacă nu mă potolesc eu de bunăvoie: ” aş vrea ca tata să facă gingivită, să îl doară dinţii şi să nu mai poată mânca cremeş, pentru că mănânca şi dimineaţa, şi la amiază, şi seara, iar mie nu mai îmi rămâne atât de mult”. V-aţi dat seama că această mică sinceritate, provine de la un copil, dar pe mine m-a cam luat cu tremur.  Dacă voi da peste careva cu credinţă şi dorinţă aşa de mare , încât să îmi dorească să mi se taie tot cheful de dulciuri? Ori care să ceară să mi se facă vreo bătătură pe limbă sau pe cerul gurii, să nu mai pot îngurgita prăjturi?

Niciodată nu ştii peste cine dai în viaţă , aşa că va trebui să fiu pregătit pentru ziua când va apărea careva, mâncător mai mare decât mine de dulciuri, şi căruia din motive de concurenţă, să îi cad cu tronc, astfel să îmi dorească vreun bine din cele amintite anterior. Aşa că dacă cumva, vi se întâmplă să vi se taie subit cheful de ceva anume, sau să vă apară ceva „anomalii” în funcţionalitatea organismului, nu ar fi lipsit de importanţă, să luaţi în calcul şi o astfel de „injurătură” rostită de vreun binevoitor: „da-ţi-ar Domnul gingivită, să nu mai poţi mânca amandină”!!!

( sursa pozei- http://lascaupetru.wordpress.com)

Visul

Posted: 31/03/2012 in Meditații
Etichete:, , , , , , ,

” Ar fi prea frumos să se întâmple chiar aşa!”, „parcă visez, nu îmi vine să cred”, „oare e doar un vis sau e realitate”, expresii  pe care le-am rostit fiecare dintre noi, în contextul unei posibile ori iminente desfăşurări fericite a unui eveniment. Din păcate, pe zi ce trece, parcă nu mai avem nici puterea  de a visa, de a năzui spre culmi înalte, greu tanginbile, pe care doar visarea le poate ajunge uneori. Şi cu toate astea, cu toate greutăţile ce ne apasă zilnic, frumuseţea visării nu poate să ne fie luată în întregime. Mai există, în interiorul fiecăruia dintre noi, un copil liber, unul care aleargă, zboară şi visează, un locşor care nu are îngrădiri, o pasăre care nu are aripile frânte în ciuda tuturor „ciocnelilor” de problemele cotidiene. Şi aici poate fi vorba de vise mari ori vise mici, piscuri înalte sau joase, dar tot neatinse încă. Vise care depind de noi,  vise care depind de Dumnezeu ori care depind de cei de lângă noi.

Dar, apropo, la ce mai visăm în asemenea vremuri, spre ce înălţimi ne mai îndreptăm ochii, atingându-le cu gândul? O fi să câştigăm potul cel mare la jocurile de noroc şi să ne acoperim toate ratele la bancă, să ne facem o vacanţă „de vis” şi să ne construim „casa visurilor” noastre? Sau visăm să devenim „cel mai talentat român” ori cel mai faimos în nu ştiu care domeniu? Sau trecând la vise de „calibru” mai mic, alţii ar vrea să se poată bucura de soare, lumină ori cer senin, pentru că sunt … fără vedere; unii vor să audă ” te iubesc” sau  cântecul de păsărele, acum la început de primăvară, pentru că nu au…auz. Sau alţii, şi mai „egoişti” în visare, vor să îşi vadă copiii mai fericiţi şi împliniţi decât au fost ei înşişi, sau să ajute pe semenii lor să ajungă ceea ce ei nu au putut.

Nu ştiu care e  dimensiunea  viselor noastre, nu ştiu din care  categorii de visători facem parte, dar visele sunt cele care ne ţin mintea trează, fac limitele sa devină de trecut, fac imposibilul să devină posibil, incredibilul să se transforme în credibil şi invizibilul să devină vizibil! Keep dreaming, keep living!

Ceea ce putem face uneori prin micile fapte şi acţiuni, pot fi adevărate minuni pentru cei care le facem. O mânâ intinsă e un gest banal, dar poate salva o viaţă atunci când tragi pe cineva din faţa unei maşini în viteză. Un pahar cu apă, e un fleac, dar e o minune pentru cel care însetează. O îmbrăţişare e ceva normal, dar nu pentru cel care nu mai are pe nimeni. O floare de câmp e darul lui Dumnezeu pe care îl putem face celor care nu au mai simţit demult parfumul florilor. Putem face atât de multe lucruri, cu atât de puţin efort şi costuri, dar cu aşa mult impact şi rezultate, încât nici nu ne gândim!

Viaţa e prea scurtă şi nesigură pentru a aştepta să mă îmbogăţesc şi apoi să fac bine altora. Pot acum, chiar cu puţinul pe care îl am, să înseninez o faţă tristă, să aduc zâmbetul în ochii unui copil. Bucuria pe care o putem aşeza în inima unei persoane căruia îi facem un „neînsemnat şi mic” bine, e de fapt bucuria pe care o aşezăm în inima noastră. Merită văzut filmul şi mai ales merită să învăţăm lecţia aceasta.

( sursa: CreştinTotal.ro)

Nici nu ştii cum e cel mai bine în ziua de azi, în societatea în care trăim: să fii cinstit , corect, până la ultima frază  pe care o rosteşti, indiferent de urmări şi consecinţe sau să mai poţi beneficia de câte o clipă de eliberare din partea adevărului, astfel încât pe alocuri, să mai poţi activa butonul de „minciună necesară” ori ” minciună de context”. Educaţia are un rol foarte important în această dilemă şi mai ales educaţia fragedă, însoţită de exemplul personal.Aşa că ne implică pe toţi, nu avem cum să scăpăm nici unul de această responsabilitate, de a spune adevărul

Mi-a fost dat zilele trecute când călătoream cu trenul, să fiu în acelaşi vagon, tip deschis ori „bou-vagon”, cu o doamnă şi al ei băieţaş. Controlorul a venit , a intrebat de bilete, mama a arătat bileul ei, şi a spus că pentru copil nu are, deoarece e mic. ” Câţi ani are?” , a întrebat conductorul. Răspunsul fu scurt şi concis ” şase ani”. ” Doamnă dragă, copilul nu are şase ani, are patru, aţi înţeles?”. ” Băieţaş, câţi ani?”, îl întrebă controlorul pe copil. Răspunsul, unul sfios şi cu teamă, porni        , mai mult tăcut  decât vorbit, din gura „băietului”: ” patru ani”!. „Bravo”, rosti „naşul satisfăcut de lecţia dată băieţaşului dar şi de omenia arătată mamei, continuându-şi controlul

Alt caz: examinarea psihologică pentru clasa 0. Instruire încă de acasă a părinţilor care nu agreau ideea, pentru copiii care urmau să fie interogaţi: ” să nu numeri decât până la cinci daca te întreabă cât ştii să numeri”!. Şi psihologul întreabă, copilul numără doar până la cinci, psihologul continua încercnd să afle mai mult ” cinci, şa..se”, iar copilul „şapte, opt, nouă”!

Două cazuri amuzante, de copii nevinovaţi şi distractivi. Dar oare să fie aceasta tipologia după care se acţionează, începând încă de  la cei mici şi ajungând până la noi?  Unele minciuni par nevinovate, distractive chiar, nu afectează pe nimeni, ci doar adevărul. Mă întreb cum aş putea să trec la acea atitudine faţă de semenul meu, astfel încât fie că îl refuz, rănesc prin răspuns sau supăr, eu să îi spun adevărul? Sau cum aş putea să fac să fie înţeles de cătrei cei din jurul meu, că sunt un om de cuvânt care nu minte, ci spune adevărul? Sau cum să îl fac să înţeleagă că acum nu am chef de el, altfel decât prin minciună?

Adevărul gol-goluţ e intotdeauna mai bun decât cea mai îmbrăcată minciună. Dar oricum, aceste cuvinte nu au fost spuse pentru dumneavoastră pentru că ştiu că vor fi doar cititori care întotdeauna spun adevărul. Şi vă cred, că doar şi eu mai mint câteodată!))