Posts Tagged ‘prieteni’

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

În scurta mea experiență din lumea scrisului în virtual, am observat că sunt unele probleme atît de delicate și personale încât atunci când aduci vorba despre ele îți dai seama că ai fi preferat să nu o faci. Iar aceste lucruri din virtual sunt cam aceleași  pe care le regăsim și în planul real, în aceeași postură de lucruri personale, despre care oamenii preferă mai degrabă să nu fie întrebați: sau dacă totuși sunt întrebați preferă să evite elegant subiectul sau să nu răspundă. Dacă despre politică, fotbal, mondene, știri de genul celor de la ora 5, ai putea să povestești cu anii și ai avea comentarii cu lunile, când vine vorba despre alte subiecte, discuțiile devin sterile și anoste.

Probleme și subiecte care necesită o delimitare clară, albă sau neagră, nu o cale de mijloc, gen avort, homosexualitate, păcatul de orice natură, sunt evitate de cele mai multe ori, pentru că am vrea să fim echidistanți, să nu supărăm pe unii și să nu nedreptățim pe alții sau pentru că, există riscul ca, la un moment dat sa cădem în aceeași greșeala pe care altădată am condamnat-o la alții. Credința, Biserica, Dumnezeu, intră și ele în aceeasi categorie a lucrurilor greu discutabile, pentru că sunt considerate foarte personale, tinând de fiecare individ în parte și de relația pe care acesta o are cu domeniile respective. Preferăm să nu discutăm despre astfel de lucruri, pentru a ne situa în zona neutră, pentru a nu deveni partizanii uneia dintre soluțiile prezentate. Și asta, pe de o parte e bine, pentru că nu suntem, ca și indivizi, deținătorii adevărului absolut, și atunci nu putem emite pretenții de opinii absolute. Pe de altă parte, atunci când negrul trebuie numit negru, pentru că știm că așa e, iar nedreptatea trebuie numită ca atare,  e important să luăm poziție publică, tocmai pentru a ne poziționa de partea binelui.

Din al vostru punct de vedere, ce subiecte, teme, vi se par, atît de personale, încât ar fi bine să fie lăsate pentru colțul intim de prieteni, să fie discutate într-un cadru de cunoscuți, și nu împrăștiate în virtual sau real, către oricine?

P.S

Nu știu dacă trebuia să deschid acest subiect și daca nu cumva e prea personal pentru a fi discutat într-o comunitate așa de mare!!!!

Avem timp pentru toate.
Să dormim, sa alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
Avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
Avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin
cenușa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiții și boli,
sa învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta murim.

Octavian Paler

Aștern în fața voastră o realitate cruntă, una care e posibil să ne atingă într-o zi pe fiecare, cu toate că nimeni nu o dorește. E realitatea crudă și neașteptată a unei vești coborâte ca din furtună, care are un glas ca de tunet; ” cancer, boală fără leac”. Ne ferim să rostim asemenea cuvinte , pentru că nici măcar nu vrem să le auzim, darămite să mai avem de a face cu ele. Și totuși, în momente ca acelea, când dintr-o dată auzi vestea că cineva drag ție, sau chiar tu însuți , suferi de o asemenea boală, pentru care medicii încă nu au aflat remediul total, totul se schimbă, totul ia altă față. De abia atunci realizăm cu adevărat ce contează în viață, care sunt valorile autentice și ce e important în trăirea noastră. Dacă e să auzim astfel de persoane, spunându-ne experiențele din momentele respective, cu siguranță vom înțelege că nu tot ceea ce ni se pare acum că e important, e de fapt important și atunci. Toată alergarea, toată truda, toate agoniselile, nu își mai găsesc locul printre preocupări. Ceea ce altădată reprezenta ținta alergării noastre, se prea poate ca atunci să fie la coada priorităților,

Nu am trecut prin asemenea clipe și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ocrotit până în ziua de azi. Ce însă putem învăța cât timp nu suntem în astfel de situații, e să prețuim lucrurile care contează cu adevărat: sănătatea, familia, prietenii, Dumnezeu, dragostea și bunătatea. Cel mai potrivit moment de a ne pregăti pentru momentele grele care pot apărea în viață, sunt momentele  bune prin care trecem în viață. Acum în vremuri, în care beneficiem de sănătate și dragoste și prieteni, e momentul cel mai bun să învățăm a prețui aceste cadouri. Iar pentru cei care poate trec prin astfel de momente, putem fi încurajare, putem fi sprijin, putem fi cei care să ne rugăm pentru ei!

Într-o zi de Paşte, sărbătoare în care , din punct de vedere creştin, ar trebui să ne aducem mai mult aminte de Învierea lui Hristos, decât de iepuraş, ouă roşii, mâncare bună şi miel, se ridică o întrebare justificată: la ce mă mai ajută pe mine, persoană din secolul 21, învierea lui Isus Hristos, la ce bun să mă intereseze de înviere, când pot să mă ocup de miel, ouă şi salată verde? Chiar mai are vreo importanţă să cred că Hristos a înviat şi asta să îmi influenţeze viaţa în vreun anume fel, pozitiv ori negativ?

Când vorbesc de importanţă, nu mă refer la cei care nu cred în învierea lui Hristos, ci la cei care credem. Cei care nu cred, e normal să nu aibă nici o treabă cu Paştele, pentru că de fapt la asta se rezumă Paştele, la înviere; şi atunci ar fi normal să nici nu sărbătorească, pentru că învierea lui Hristos a fost înaintea ouălelor roşii!  Aşadar, mă ajută cumva învierea lui Hristos la problemele mele cotidiene, la faptul că am greutăţi, că sunt bolnav, că nu îmi ajung banii, că nu mai am servici, că am de toate lipsă şi nimic în buzunar?

Nu ştiu dacă problemele celor de pe vremea lui Isus, erau mai mici sau mai mari ca ale noastre, dacă era mai multă prosperitate sau mai puţină decăt acum; dar ce ştiu, e că învierea lui Hristoa i-a transformat total pe ucenicii Lui. Săracii de ei, erau nişte oportunişti, unii cărora le plăcea să fie în centrul atenţiei alături de Isus, erau nişte fricoşi şi chiar uneori le sărea rapid „ţandăra”, nu erau cine ştie ce oameni valoroşi sau mari învăţaţi. Asta însă era înainte de  înviere, înainte de a vedea că spusele lui Hristos se adeveresc, una câte una. După aceea, au devenit nişte curajoşi, neînfricaţi în faţa problemelor, ba chiar a morţii. au devenit primii oameni cărora li s-a dat numele de „creştini” , adică urmaşi ai lui Hristos, din cauza modului lor de viaţă , asemănător cu al lui Hristos. Rând pe rând, au murit de dragul Lui, pentru că aveau ochii îndreptaţi spre ceva ce era dincolo, dincolo de moarte, adică Viaţa ce urmează învierii. Şi-au dat seama că Cel în carecrezuseră nu era unul oarecare, ci din moment ce înviase din morţi, chiar merita să se încreadă în El.

Poate prea puţin mai contează în ziua de azi, mărturia şi viaţa unor ucenici , apostoli, ca Ioan, Petru, Iacov ori Toma

( da chiar Toma necredinciosul a ajuns să moară epntru Isus şi credinţa în El). Dacă poate nu se mai crede în învierea lui Hristos şi că ea ar avea importanţă pentru ziua de azi, e din cauză, că cei care spunem „Hristos a înviat” în fiecare an la Paşte, nu arătăm că ceea ce spunem e adevărat în viaţa noastră de zi cu zi. Ne plângem că „murim” în fiecare zi, fără a vedea si crede că „mâine” putem învia datorită Lui, că ne dor toate „alea”, fără  a crede că Soarele poate apărea şi pe strada noastră; ne e groază că avem bani puţini pentru cheltuieli mari, pentru că avem un Hristos încă în mormânt, care nu mai poate face minuni şi astăzi. Pentru noi, cei numiţi cu numele ” creştini”, acest titlu e dat de tradiţie, de obişnuinţă şi de formalism, şi  nu de viaţa asemănătoare cu a lui Hristos pe care o trăim. Se prea poate ca , pentru noi, Hristosul despre care spunem că a înviat, să fie tot mort, să nu aibă nici un rol  sau importanţă în viaţa noastră.

Aşa că dacă vrem să aibă însemnătate şi pentru noi învierea lui Hristos, acum după mai mult de 2000 de ani de la eveniment, trebuie să începem de la ascultare, de la supunere, de la sacrificiu, de la răbdare şi bunătate, şi abia apoi  putem să avem parte de înviere; noi am vrea să avem parte de toate beneficiile învierii, fără a gusta sacrificiul, sau sărutul trădării, sau lepădarea prietenilor, sau  durerea din grădina Ghetsimane,  ori crucea suferinţei. Însă doar cînd trecem prin toate astea, nu la nivel identic cu a lui Hristos, cu capul sus, victorioşi, chiar dacă cu lacrimi în ochi, de abia atunci putem spune, fără a păcătui cu vorba şi cu viaţa: „Hristos a înviat”-  „Adevărat a înviat”.

De cele mai multe ori, când este vorba să facem compromisuri in viaţă, mergem destul de adanc şi departe , doar pentru a ne fi bine, de a aranja lucrurile pe făgaşul convenabil pentru noiŞ şi chiar găsim explicaţii logice ale acţiunilor noastre. Cum se pune problema, în schimb, când vrem să fim corecţi, să spunem adevărul în orice situaţie, să nu ”călcăm pe bec”? Cât de departe suntem dispuşi să mergem, de partea adevarului, a cinstei , a corectitudinii? Mai suntem aşa ingenioşi în a găsi argumente în favoarea adevărului şi a poziţiei noastre? Vă pun la îndemână câteva „sectoare” din activitatea noastră zilnică, unde e posibil să fim confruntaţi cu necesitatea unei alegeri: adevăr ori compromis

– la locul de muncă – stăm in ”banca” noastră când vedem ceva anormal sau spunem lucrurilor pe nume? păstrăm atitudinea de „nue treaba mea să mă bag” sau trecem la acţiune în favoarea adevărului

– în familie – spunem adevărul în orice situaţie sau lăsăm lucrurile să mearga de la sine , pentru a nu inflama spiritele?

– viata sociala – lăsăm minciuna să triumfe, pentru că nu avem incotro şi e prea multă iar noi prea slabi, sau suntem dispuşi să luptăm chiar dacă suntem minoritari, dar având adevărul de partea noastră ?

– în Biserică – ne mulţumim să vorbim pe la colturi despre ceilalţi enoriaşi sau clerici , care ştim că au făcut ce nu e demn de Dumnezeu, sau îi confruntăm cu adevărul , spre binele tuturor?

– între prieteni – ţinem la prietenie sau la adevăr? Prietenii păstraţi prin minciună, mai devreme sau mai târziu nu vor mai fi prieteni

Ce ne impiedică sa stăm de partea adevarului în diferitele momente şi ipostaze ale vieţii? Suntem gata să plătim preţul cerut pentru aşa ceva sau cedăm pentru a ne fi uşor şi comod? Compromisul ne face să fim înconjuraţi de prieteni, de cele mai multe ori, adevărul ne poate face să rămânem singuri; compromisul ne oferă comoditate, adevărul s-ar prea putea să ne facă  nedoriţi sau neacceptaţi. Adevărul implică costuri şi sacrificii, compromisul aduce avantaje şi linişte. Dar , oare în care dintre situaţii suntem oameni!?

Discutam zilele acestea cu un prieten care îmi spunea, citez:  ” am fost crescut în spiritul zicalei – mai bine sărac decât să fur. să mă murdăresc”.  Şi i-am dat dreptate, dându-mi seama încă o dată, cât de importantă a fost şi este educaţia primită, copii fiind, acasă ori la şcoală.  Fiecare dintre noi, cei care am fost binecuvântaţi a  avea părinţi, am fost crescuţi de către ei, cu drag, bucurie şi afecţiune. Pe lângă cele necesare existenţei fiziologice, sunt sigur că s-au îngrijit să ne pună în minte şi în inimă, încă de la primii paşi şi primele cuvinte, principii pe care le puteam înţelege la acea vârsta. Aici vorbesc de majoritatea părinţilor şi nu fac referire la acei părinţi, care sunt „mândrii” cu al lor flăcău , care înjură ca un birjar la doar şase ani sau vorbeşte urăt cu cine prinde la opt ani; aceasta e o categorie specială de părinţi. Am fost crescut in spiritul de a nu lua ce nu este al meu, de a nu înjura colegii sau prietenii, de a nu răspunde urât „tovarăşei” învăţătoare ori profesoarei, de a  nu mă certa cu fraţii mei (probabil de nu erau meciurile de fotbal din curte ori partidele de table, poate chiar şi reuşeam!),  de a da jucăria pe care o am şi copilului care vine la mine ( primele cinci minute era Ok, după cre simţul proprietăţii îşi făcea efectul), de a mulţumi lui Dumnezeu pentru mâncarea din fiecare zi şi alte principii de viaţă , pe care le „scoteau” pe masa de lucru, la fiecare etapă nouă a vieţii. Toate astea au intrat în mintea fiecăruia dintre noi, unele mai adânc , altele mai la suprafaţă, unele fiind practicate în mod uzual, şi astfel întipărindu–se ca şi mod de viaţă; altele fiind „sărite ” din când în când la execuţie, nu le practicam tot timpul. Voi ce vă mai aduceţi aminte din cele spuse de părinţi, de educatori, de profesori? Ce vă aduceţi aminte că aţi făcut , cu toate că ştiaţi că nu e bine, fiind învăţaţi de părinţi?

Anii au trecut şi încă mai trec, şi dacă e de ceva nevoie în societatea actuală, romănească, europeană ori mondială, atunci cu siguranţă e nevoie de oameni ai principiilor; oameni şi tineri, copii ori studenţi, care să ne aducem aminte ce am fost învăţaţi de părinţi, de educatori, de învăţători ori profesori. Să ne aducem aminte ce înseamnă respectul, chiar şi atunci când alţii nu ne respectă, , ce înseamnă proprietatea altuia chiar dacă noi suntem „jegmăniţi” zilnic, ce înseamnă cuvântul dat şi promisiunea făcută chiar dacă alţii nu mai dau doi bani pe el, ce înseamnă altruismul într-o societate egoistă, ce înseamnă cuvântul spus frumos şi cu drag celui care e nervos şi îţi răspunde urât.

Pentru aducerea aminte a lor, a părinţilor care ne-au crescut cum au ştiut şi au putut ei mai bine, pentru a le arăta respectul pe care li-l purtăm , pentru toţi cei ce ne-au învăţat, se merită să fim oameni ai  „celor şapte ani de acasă”, cu bun simţ şi respect. Aşa să ne aducem aminte şi să trăim.