Posts Tagged ‘munca’

Chiar credeți că alegerea de astăzi e una importantă și decisivă, una de viață sau moarte? Chiar vă puneți așa mari speranțe că se va schimba ceva, oricare ar fi verdictul?  Chiar credeți că e important să sfătuim pe alții cum să aleagă și unde să pună ștampila? Dacă asta credeți , atunci cred că e timpul să privim la alegerile cu adevărat grele din viață și apoi să le comparăm cu cea de astăzi!

O mamă care își poartă bebelușul în pântece , dar nu știe ce să aleagă: naștere sau avort? Aici e nevoie de sfat, de ajutor, de sprijin, de suținere

O familie care vrea să își țină copilul în școală, pentru a îl vedea om învățat așa cum ei nu au putut fi; doar că resursele insuficiente îi determină la alegere.

Un copil bolnav grav, fără șanse prea mari de salvare, pentru care părinții aleg să facă tot ce le stă în putință și chiar peste, pentru a nu renunța la micile șanse pe care le are.

Un tânăr dispus să lase totul pentru a se dedica în a îi ajuta pe alții, fie prin acțiuni caritabile, fie prin acțiuni spirituale, dar care are de ales între aceasta și iubită, prieteni sau părinți.

Părinți, care din cauza sărăciei, aleg, cu inima strânsă să își părăsească copiii și să meargă în țări străine la muncă.

Fiecare alegere e o renunțare, e un ”da” spus cuiva sau la ceva și un ”nu” spus altcuiva sau la altceva. Nu putem alege și ”da” și ”nu”, nu putem fi și cu pumnii plini și cu ei deschiși.

Care considerați că sunt adevăratele și grelele alegeri în viață, cele care într-adevăr sunt de viață sau de moarte, de bine sau de rău, de eșec sau de victorie? Care alegeri fac diferența în viață între a trăi sau a supraviețui, între viață normală, decentă sau viață anormală? Pentru că sincer, tind să cred , că  prin alegerea de astăzi, oricare va fi deznodământul, noi vom fi tot pierzătorii care însă vom da câștig de cauză acelorași care mereu căștigă de 20 de ani. Și poate e timpul să învățăm că viața noastră e prea importantă, pentru a mai lăsa ca alții să decidă pentru noi, că trebuie să ne unim și să luptăm pentru noi înșine și drepturile noastre.

Pe lângă rozătoare, păienjenii  intră, pentru mine, în aceeași categorie a unor vietăți antipatice, neplăcute la privit și la contactul cu ele. Și cu toate astea, admir într-un mod deosebit, consecvența acestor insecte de a-și țese plasa, apărătoarea și în același timp, cursa lor.

Mă gândeam la consecvența mea în a face o anumită lucrare sau a duce până la capăt o acțiune. Chiar dacă mi se distruge ”plasa” țesută, chiar dacă alții îmi distrug ceea ce clădesc eu, cât de perseverent sunt a o  lua de la capăt, de a nu renunța la visul meu, la menirea mea?

E greu să lupți și să clădești, poate zi de zi, același lucru, iar seara să îți vezi distrusă munca. Consecvența însă va avea rezultate, plasa va crește și te vei bucura de reușită muncii tale!

Nu ştiu cum e la alţii, dar eu când mă gândesc la modul de lucru din parlament, îmi pun câteva întrebări:

1. de ce parlamentarii  au voie să lipsească cât vor, nemotivat, sau cu motive care mai de care mai „puerile”, iar salariaților, în baza contractelor colective de muncă, li se poate desface contractul individual de muncă, la trei  zile ( sau numărul stabilit de contract) de absențe nemotivate?

2. de ce au voie să vină la orice oră la servici și să plece la orice oră, fără nici o sancțiune?

3. de ce își votează ei singuri drepturile și beneficiile materiale,  drepturi care fac referire la persoana lor proprie?

4. cum pot fi retrași din funcție dacă nu își îndeplinesc misiunea pentru care cetățenii i-au ales?

Sau oare mi le pun degeaba aceste ]ntrebări? Noi, ca şi popor, mai avem puterea şi voinţa de a încerca să schimbăm lucrurile care nu sunt la locul lor? Dacă de la cei care ne conduc, majoritatea oamenilor şi-au luat gândul că ar putea să se mai schimbe,  oare şi de la noi înşine ne-am luat gândul că am mai putea să schimbăm ceva? Mai trist decât să îţi pierzi încrederea în alţii, e să ţi-o pierzi în tine însuţi. Atât timp cât ne mai avem pe noi înşine, cât încă mai credem în noi şi în resursele şi capacităţile noastre, încă mai e speranţă, mai e şansă în a lua atitudine. Mă doare, ne doare, dar cred că nu într-atât de mult încât să vrem a face ceva, să pornim la drum, întâlnindu-ne cât mai mulţi şi dorind să schimbăm în bine aceasta ţară..

Dacă credeaţi că în România nu se munceşte până la adânci bătrâneţe şi încă legal, atunci v-aţi înşelat. Un hunedorean în vârstă de 95 de ani, a devenit şomer tocmai la vârsta asta. Şi nu e nici  funcţionar care a stat până la această vârstă la birou sau altcineva cu vreo muncă uşoară astfel încât să fii rezistat atât de mult timp în câmpul muncii. E vorba despre un cioban, căruia acum, pe timp de iarnă i s-a luat „obiectul muncii”,  şi astfel a trebuit să se prezinte la oficiul pentru şomaj, în vederea obţinerii carnetului de şomer; dar, fiindcă primăvara nu e departe, are speranţă şi promisiune că va fi reangajat pe acelaşi”post” şi beneficind de aceleaşi drepturi. Timp de 70 de ani, doar cioban a fost, doar grija oilor a purtat-o, şi asta  ar face cât mai are de trăit.

E o poveste interesantă, gen „viaţa bate filmul”, dar din care se pot desprinde câteva concluzii clare:

1. munca din pasiune, făcută cu plăcere, nu are vârstă. Facem un sondaj  să vedem procentul acelora  din România care  au un loc de muncă şi o profesie pe care o  fac din pasiune şi cu plăcere sau doar pentru a avea cu ce trăi şi a ajunge la anii de pensie?!! Dacă ar fi să îl facem, cred că.vom avea surprize

2. dacă vrei să fii corect cu oamenii, poţi fi chiar în cele mai mici detalii. Sunt hunedorean, dar până acum nu am auzit de acest sat; credeţi că mergea cineva să îl verifice pe patronul turmei,  în vârf de munte, cine lucrează la el? Şi totuşi, a ales să respecte pe cei cu care munceşte şi să îi trateze ca atare

3.  cine ştie meserie, e în putere şi mai are încă plăcerea muncii, e o adevărată comoară pentru un angajator. Cei care ar dori să muncească după vârsta de pensionare, profesionişti fiind în domeniul lor, de multe ori li se închide uşa în nas şi sunt puşi pe linie moartă.

Nu ştiu cum o să arătăm noi la 95 de ani (dacă o să ne dezgroape cineva să mai vadă cum arătăm!!), nu ştiu cât de profesionişti suntem în branşa noastră sau cu câtă plăcere profesăm meseria pe care o avem, nu ştiu cât de mult ne apreciază angajatorul pentru ceea ce facem, dar un lucru e clar: ceea ce facem cu pasiune şi cu profesionalism, e cartea noastră de vizită în muncă, pe care imeni nu poate să ne-o ia.

Am auzit deunăzi pe cineva povestind că la locul de muncă unde își desfășoară activitatea, intrarea și ieșirea se fac în baza unei cartele magnetice , astfel încât fiecare mișcare este contabilizată. Mai sunt și îngăduințe de ordinul minutelor, dar în rest , ce trece peste aceste minute, constituie oră lipsă la servici. Tot recent, am citit despre alți angajați  din țări straine, care au limită de timp pentru a folosi toaleta, în decurs de opt ore de muncă. La depășirea timpului alocat, o sirenă îți taie tot cheful de toaletă! E greu să lucrezi sub presiune, sub stress, de unde s-a și dispus în lumea galinaceelor, să nu se mai streseze găinile prin închidere în spații mici, pentru a nu avea ouă stresate. Pe de altă parte, era o vreme când porcii nu mai puteau muri de moartea clasică românească, cu pumnalul înfipt în grumaz, ci trebuiau asomați, pentru a nu muri stresați și speriați, și astfel carnea lor să nu mai fie comestibilă. Toate cele expuse și probabil multe alte exemple, ne duc cu gândul la binele care ni-l vor cei care se ocupă cu produsele și hrana ecologică, pentru a folosi alimente cât mai sănătoase, de la animale care nu sunt stresate. Dar oare la cel care ar trebui să mănance aceste produse, se gandește cineva în ce conditții de stres muncește? Câte îngrădiri i se pun și la ce presiunui este supus? Poți să mănânci cât vrei de sănâtos, de la animale ținute în puf, dar dacă tu ești neliniștit și presat la locul de muncă, nu îți ajută la absolut nimic.

Atmosfera de la servici, condițiile în care ne desfășurăm activitatea, ne permit să avem momente liniștite la ieșirea de la muncă sau ne fac să avem nevoie de refacere psihică sau fizică. Nu mă refer aici la avea libertatea de a face orice si oricând la locul de muncă, pentru că atunci trecem în partea neproductivității; dar, în același timp, a avea restricții anormale constituie o îngrădire a libertăților umane.

Având în vedere marea importanță care se  acordă animalelor și protecției animalelor, se explică și faptul, că multi care cred în reîncarnare, vor să fie, în viitoarea viață, gâini nestresate sau porci care să trăiască liniștiți fără a avea teama cş cineva le îninge cuţitul în gât !!

Zilele trecutei, mergând de la servici spre casă, cu căciula trasă bine pe urechi, cu mâinile îndesate bine în buzunare, am zărit o echipă de muncitori care,  cu toate că erau – 12 grade Celsius, săpau din greu un șanț, care părea destul de lung și adânc. Nu era doar pământ , erau și pietre, sol bătătorit, înghețat  I-am zărit și cu o zi înainte, dar am crezut că e ceva deranjament la cabluri electrice sau conducte și astfel nu au încotro decât să intervină; de data aceasta însă, mi-am dat seama că e o lucrare adevărată, care se face în toiul iernii, că asta e sarcina lor de muncă la acest moment. Asta e meseria și datoria lor. Ce să mai zici de cei care, pe viscolul de prin zonele ”codate” în galben sau portocaliu, acționează în mod constant la temperaturi ”josnice” de tot. Pe asemenea viscol și ger, trebuie să apreciem, dar în același timp să mulțumim că nu suntem și noi în aceeași situație, pe cei care își fac meseria pe astfel de temperaturi și condiții meteo. Sunt  profesii, care fie vară caniculară, fie iarnă geroasă, sunt în miezul problemei, nu au parte de umbră prea multă sau de căldură prea mare.

Pentru unii e greu să accepte și să meargă la servici pe astfel de condiții, cu toate că lucrează la birou, dar să își  mai și închipuie munca lor desfășurându-se la – 20  de grade. Doar la acest gând îngheață! Aici însă,  când muncești în asemenea condiții, nu e vorba de exces de zel din partea muncitorilor, nici a șefilor, ci pur și simplu e datoria, acesta e mediul în care lucrează. Când privim și întâlnim asemenea oameni, noi, care nu suntem , prin natura meseriei, nevoiți să acționăm în asemenea condiții, putem să ne considerăm binecuvăntați, că avem un loc de muncă și apoi că nu e la minus grade multe. Sau și mai bine, să mulțumim că nu trăim în Yakutsk, și să lucrăm la – 40 grade Celsius!

”Meseria – bratara de aur”

Mai e valabila aceasta zicala? Mai tine „de foame” ,  orice meserie, pe astfel de vremuri economice? Unele profesii sunt mai profitabile ca altele, mai” banoase ” , iar in unele domenii de activitate trebuie pasiune serioasa ca sa le poti practica. Pasiunea in munca, e doar un cliseu sau altfel nu pot practica o anumita meserie? Sunt meserii, domenii de munca, care in Romania, se pot face doar daca ai pasiune cu adevarat, pentru ca din punct de vedere financiar si legal, e greu de trait de pe urma practicarii lor:

1. Medicina – responsabilitatea vietii omului e in mana medicilor, de la cea mai mica incizie si cusatura, pana la cel mai complicat transplant; pasiune, castiguri colaterale, necesitatea de a munci – ce ii mai determina pe doctori in profesarea meseriei?

2. Actoria – scena e casa actorilor, spectatorii sunt musafirii lor de aproape fiecare zi, bucuriile si necazurile lor trebuie sa le ascunda sub masca rolului; si cu toate astea, de cele mai multe ori, rasplata e doar aprecierea spectatorilor prin aplauze.

3. Educatia – cei sapte ani de acasa, incep sa dispara incetul cu incetul si atunci fiecare parinte asteapta ca educatorul , invatatorul sau profesorul, sa compenseze toata lipsa de educatie ” casnica”; pasiunea din educatie, pasiunea pentru copii, nu  ar trebui sa fie ceva optional, e ceva din fisa postului, ceva din natura profesiei

4. Religia – preoti ori pastori, episcopi sau  monahi, au in grija lor sufletele oamenilor din punct de vedere al invataturii si exemplului pe care il dau; sunt oameni ca si noi, dar au o chemare speciala de la Dumnezeu, sunt haruiti si astfel pasiunea si grija pentru laici, pentru enoriasi si turma, trebuie sa fie modul lor de viata; o fi asa sau…?

Mai sunt si altele, cu siguranta, in care pasiunea bate rasplata. Normalitatea unei profesii ar fi: pasiune+munca=satisfactie, rasplata. Daca ne regasim in aceasta normalitate , ne putem considera binecuvantati, fericiti la locul de munca.Daca nu….