Arhivă pentru Iunie, 2012

În continuarea discuției despre maturitate,  eu personal am ajuns la concluzia că există o vreme în viața fiecăruia dintre noi în care alegem să intrăm singuri în belea, fără a mai fi nevoie să ne împingă cineva de la spate. Dacă la o anumită vârstă, suntem împinși sau duși de mână înspre lucruri și activități pe care nu neaparat le înțelegem cu adevărat sau pe care nu le vedem în profunzime, și astfel mai avem pe cine da vina, când ajungem la o anumită maturitate alegem singuri unde să ne implicăm sau nu. Dacă în prima varianta, mai  aveam pe cine da vina, în perioada maturității, chiar nu mai avem pe cine da vina, adică, ”capul face, capul trage”. La această perioadă a maturității, avem toată libertatea din lume, să ne facem tot felul de tatuaje, de exemplu, la fel cum avem toată responsabilitatea din lume, pentru gestul făcut. Nu putem da vina pe domnul de la tatuaje că el ne-a luat cu forța în salon și ne-a tatuat fără voia noastră.

Putem avea scuze pentru ceea ce facem până la o anumită vârstă, până la atingerea maturității. După atingerea acestei maturități, nici ” ăl cu coarne”, nici  vecinul sau vecina ori prietenul, nu mai pot fi învinuiți pentru alegerile sau acțiunile noastre. Cu alte cuvinte, singurii vinovați și responsabili pentru orice acțiune suntem noi și numai noi.

Se prea face de multe ori că o dată cu trecerea anilor peste noi, să observăm că doar îmbătrânim dar nu ne și maturizăm,  ni se albește părul de la tâmple, dar nu ni se ascute și mintea pe măsură. Am citit o definiție a maturizării, pusă într-un proverb drăguț:   ” trecem de la copilărie la maturitate când trecem de la a spune ” s-a spart paharul acesta”, la ” am spart paharul acesta”.

E o recunoaștere directe, fără ascunzișuri a unei greșeli care e omenește a fi făcută;  e acceptarea faptului că mi se poate întâmpla și mie să ” dau cu oiștea în gard”, pentru că nu sunt perfect. Acesta e farmecul maturității, a trecerii cu rost a anilor peste noi, a îmbătrânirii cu înțelepciune: să poți spune atunci când trebuie, la momentul potrivit ” e vina mea, eu am stricat totul”; sa ai curajul să îți recunoști o vină, nu bucuros, dar demn și conștient. Contextul în care trăim însă ne arată tot mai mult copilărescul din oamenii care se consideră mari, ne arată că trecerea anilor, nu aduce implicit maturizare și înțelepciune, ci mai degrabă creșterea și dezvoltarea orgoliilor!

Uneori patruzeci de ani trecuți la muchie peste noi, nu sunt similari cu patruzeci de ani de înțelepciune, de maturitate. De multe ori, poate constatăm, dacă suntem sinceri cu noi înșine, că suntem încă copii la minte, cruzi, necopți. Posibil ca și la optzeci de ani, să constatăm că mai avem nevoie de puțină minte, de un surplus de înțelepciune! Și nu e rușine să  recunoaștem că avem nevoie de maturitate in fiecare zi, în fiecare decizie pe care trebuie să o luăm.

Că fiecare dintre noi avem ale noastre obiceiuri și tradiții pe care nimeni nu poate să ni le schimbe, e ceva normal și ține de personalitatea fiecăruia dintre noi. Unii nu acceptă să fie puse lucrurile în casa lor decât în poziția și starea în care ei o desemnează conform opisului existent la intrare. Alții, își bibilesc mașina, pe interior și exterior, de zici că în fiecare zi, ar duce pe regina Marii Britanii cu ea sau că în fiecare zi s-ar căsători. Alții, așa ca mine, cu toate că încep serviciul la o anumită oră ajung cu jumătate de oră sau chiar o oră mai repede ( chiar nu găsește nimeni o explicație la asta). Doamnele, la fel ca și cea pe care am observat-o întruna din călătoriile cu trenul,  au obiceiul de a șterge praful din cinci în cinci minute, cum văd că se așează un firicel, cum” hai pe el” ( doamna din tren avea un laptop si la fiecare două minute scotea un șervețel și îl curăța cu atenție).

Nu știu care sunt ale voastre ”fixuri” și mai ales cum le percepeți ? Dar alții care ne văd făcând astfel de acțiuni, cum ne  cataloghează! Chiar aș fi curios să văd ce părere are un japonez despre faptul că ajung cu o oră înainte de începerrea programului de lucru!! Cred că ar fi invidioși pe acest ”fix” al meu, dar eu cu siguranță nu aș fi invidios pe ei, tinând cont de faptul că uită să mai plece de la servici!!

Ce astfel de tradiții, ticuri sau fixuri ați întâlnit sau auzit, și mai ales care sunt ale voastre ( cele care vă permiteți să le expuneți)!

TĂCEM DIN GURĂ

Din tot, ne-a mai rãmas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecați în piatrã durã
cu pumnii strânși, tãcem din gurã.
Tãcem, parc’am tãcea de veacuri
ca niște funduri vechi de lacuri.
Și ferecat în bezna surã,
de mii de ani, tãcem din gurã.
Ei: ziduri, lanțuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tãcerii.
Ei, biciuri cu bãtãi și urã,
noi, uriaș îngheț pe gurã.
Deasupra vremii și genunii,
tãcem ca spinii si tãciunii.
Tãcem ca lama de custurã,
tãcem mereu, tãcem din gurã.
Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie și ciocane
și orice zi e-o mușcăturã.
Scrâșnind din dinți, tãcem din gurã.
Tãcem ca lacãtul pe ușe,
tãcem ca focul sub cenușe,
tãcem… dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesãtule.
Un zgomot bubuie departe,
se darmã parcã ziduri sparte
si parcã lanturi cad în zgurã.
Noi așteptãm, tãcem din gurã.

  Radu Gyr

Pe lângă rozătoare, păienjenii  intră, pentru mine, în aceeași categorie a unor vietăți antipatice, neplăcute la privit și la contactul cu ele. Și cu toate astea, admir într-un mod deosebit, consecvența acestor insecte de a-și țese plasa, apărătoarea și în același timp, cursa lor.

Mă gândeam la consecvența mea în a face o anumită lucrare sau a duce până la capăt o acțiune. Chiar dacă mi se distruge ”plasa” țesută, chiar dacă alții îmi distrug ceea ce clădesc eu, cât de perseverent sunt a o  lua de la capăt, de a nu renunța la visul meu, la menirea mea?

E greu să lupți și să clădești, poate zi de zi, același lucru, iar seara să îți vezi distrusă munca. Consecvența însă va avea rezultate, plasa va crește și te vei bucura de reușită muncii tale!

Ca despre cei care locuiesc in zona Olteniei, se spune ca sunt oameni mandri, nu e nimic nou. Ca intiparit in ei, este acel spirit de luptator, acea dorinta de a fi in frunte, de a fi sef, iarasi cam stim cu totii. Ceea ce insa nu stim sau nu vrem sa recunoastem, e ca fiecare, din acest punct de vedere, suntem putin sau mai mult olteni. Avem in noi, majoritatea, acea dorinta de a fi sefi, de a conduce si a avea ultimul cuvant. Exista orgoliul oltenesc, care probabil ar trebui sa fie facut  ” brand”, sa fie recunoscut pe plan national si international; si acest orgoliu este dezvoltat in fiecare din noi, in masura in care permitem noi.

Problema e cum e cu acest orgoliu, dar mai ales e cu orgoliul care apare atunci cand nu suntem acceptati ca si sefi. Atunci dam dovada adevarata a marimii sau micimii noastre. Asa ca ori suntem sefi, ori ca am vrea sa fim dar nu ajungem, in fata noastra stau examenele de maturitate si intelepciune  pe care trebuie sa le dam din aceste posturi. Sefia sau lipsa sefiei, atunci cand ne-am dorit-o dar nu o avem, spune multe despre noi ca si oameni, daca suntem ori ba, OAMENI.

P.S

Nu din mandrie am scris fara diacritice, ci din lipsa tastaturii romanesti!!

” Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în Numele Domnului Isus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” – Epistola lui Pavel către Coloseni

Cuvântul ssu fapta, vorba sau acțiunea, nici una din cele două categorii nu le putem desprinde de viața noastră nici măcar o clipă. Dacă nu acționăm o secundă, atunci sigur în secunda aceea vorbim, comunicăm, cuvântăm. Provocarea mare din această zi, nu este să vorbim mai puțin sau să acționăm mai puțin, cu toate că uneori asta e tendința noastră, în dorința de a nu mai greși : să facem cât mai puține, pentru a greși cât mai puțin. Ziua de astăzi ne provoacă la o nouă atitudine, atunci când spunem ceva sau când facem ceva; si atitudinea asta implică raportare la Isus Hristos, la modul Lui de acțiune, la caracterul Său..Avem dreptul să facem orice, să spunem orice cuvinte și vorbe vrem, doar că apostolul Pavel ne spune că toate trebuie făcute având un etalon clar.

Pot oare să fac un lucru rău sau să spun o vorbă urâtă, mizerabilă, și apoi să spun că ceea ce am făcut e pe gustul lui Hristos? Sau să rostim o rugăciune, chiar glumeață, ca cea a unui mic ori mare întreprinzător :” Doamne, îți mulțumesc frumos că ai făcut să îmi meargă așa de bine afacerile, că nu mai am timp să merg nici la Biserică”.

E greu  să treci în această categorie a ” totul totului tot”, adică a face totul ca și când Hristos ne-ar vedea tot timpul, ca și când am fi responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru orice cuvânt și faptă. Nu știu care va fi următoarea noastra vorbă sau cum va fi spusă; nu știu care va fi următoarea noastră faptă sau cu ce atitudine va fi făcută. Ce știu însă e că ” etalonul” Hristos, e la dipoziția noastră, modelul de viață îl avem în Hristos Isus,așa că, cel puțin la nivel teoretic, putem acționa și vorbi asemenea lui Hristos. Voința și practica însă sunt cele care ne lipsesc de cele mai multe ori, dorința de a face totul în Numele lui Hristos e ceea ce trebuie să ne mobilizeze. Chiar cred că se poate asta, poate azi nu tot, dar măcar doi la sută, mâine se prea poate ca doar patru la sută, din vorbe și fapte să fie ” etalonate” la Hristos. Dar așa, pas cu pas, mergem spre  ” totul totului tot”, înaintăm spre atitudinea aceea  pe care acum nu o avem.