Alergând înnoroiţi

Bucuria de a alerga liber, plăcerea de a te înălţa maiestuos  spre înaltul cerului, minunăţia de a te scufunda uşor în apele limpezi, toate acestea ţin de libertate, de „încărcătura ” care o ai  cu tine. Am fost creaţi să fim liberi, să lăsăm la o parte surplusul de gunoaie şi ” păcatul care  ne înfăşoară aşa de lesne” şi să alergăm , să zburdăm, să zburăm. Amintirea acestor gânduri mi-a fost reîmprospătată de Teo Negură, precum şi de cîinele meu , Hachiko. Acum , când zăpada începe să se topească, când începe să apară noroiul prin „ogradă”, alergările gen „road -runner” ale lui Hachi, încep să fie îngreunate de noroiul de pe picioare, de încărcătura suplimentară de pe labe. Continuă să alerge, să faca rondul prin curte, neluând aminte la greutatea noroiului, ci dorind să îşi facă meseria de paznic. Din când  în când, face popasuri, în care ca şi o pisică, începe să îşi facă „pedichiura”, să îşi cureţe labele murdare.

Alergarea prin această lume, prin greutăţile şi problemele ei, prin mizerile cu care avem de a face, ne încarcă zi de zi, mintea, sufletul, inima, duhul. În loc să mai putem urca spre munţi şi înalţimi, suntem blocaţi cu mintea la „munţii” de gunoaie pământeşti, în loc să ne bucurăm de limpezimea apelor curate şi adânci, ne scăldăm în bălţile murdare, săpate de noi sau alţii pentru împroşcare. Şi aşa, zi dupa zi, lună de lună, majoritatea resurselor noastre se consumă pe mocirlă, pe noroaie, pe pământ, uitând că suntem făcuţi pentru cer, că trăim o singură dată viaţa aceasta, că există doar „azi şi acum”, că ” mâine” nu e al nostru.

Abia aştept să pot să am posibilittea de a sădi iarbă în toată zona unde Hachiko aleargă, astfel încât să „îi creez” toate condiţiile de a face pază şi să poată alerga fără aşa de mult noroi adunat pe picioare. Dumnezeu , Creatorul nostru, ne-a „creat deja toate condiţiile” pentru a zbura şi nu a ne târî, pentru a alerga şi nu a ne împiedica, a sădit până şi gândul veşniciei , nemuririi , în noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi, este de a descoperi ce ne mocirleşte şi noroieşte, astfel încăt să putem zbura uşor spre cer pentru a-i mulţumi lui Dumezeu  şi să alergăm spre alţii pentru a le da o îmbrăţişare  şi dragostea noastră.