Posts Tagged ‘dragoste’

Aștern în fața voastră o realitate cruntă, una care e posibil să ne atingă într-o zi pe fiecare, cu toate că nimeni nu o dorește. E realitatea crudă și neașteptată a unei vești coborâte ca din furtună, care are un glas ca de tunet; ” cancer, boală fără leac”. Ne ferim să rostim asemenea cuvinte , pentru că nici măcar nu vrem să le auzim, darămite să mai avem de a face cu ele. Și totuși, în momente ca acelea, când dintr-o dată auzi vestea că cineva drag ție, sau chiar tu însuți , suferi de o asemenea boală, pentru care medicii încă nu au aflat remediul total, totul se schimbă, totul ia altă față. De abia atunci realizăm cu adevărat ce contează în viață, care sunt valorile autentice și ce e important în trăirea noastră. Dacă e să auzim astfel de persoane, spunându-ne experiențele din momentele respective, cu siguranță vom înțelege că nu tot ceea ce ni se pare acum că e important, e de fapt important și atunci. Toată alergarea, toată truda, toate agoniselile, nu își mai găsesc locul printre preocupări. Ceea ce altădată reprezenta ținta alergării noastre, se prea poate ca atunci să fie la coada priorităților,

Nu am trecut prin asemenea clipe și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ocrotit până în ziua de azi. Ce însă putem învăța cât timp nu suntem în astfel de situații, e să prețuim lucrurile care contează cu adevărat: sănătatea, familia, prietenii, Dumnezeu, dragostea și bunătatea. Cel mai potrivit moment de a ne pregăti pentru momentele grele care pot apărea în viață, sunt momentele  bune prin care trecem în viață. Acum în vremuri, în care beneficiem de sănătate și dragoste și prieteni, e momentul cel mai bun să învățăm a prețui aceste cadouri. Iar pentru cei care poate trec prin astfel de momente, putem fi încurajare, putem fi sprijin, putem fi cei care să ne rugăm pentru ei!

Reclame

” Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” – Epistola lui Pavel către Galateni 5: 22,23

Nu ştiu la ce vă gândiţi voi în preajma sărbătorii Rusalilor sau ce însemnătate actuală mai are pentru noi un eveniment petrecut acum mii de ani; nu ştiu  nici dacă Duhul Sfânt, sărbătoritul zilei, permis fie-mi să Îl numesc aşa, ca parte a Trimităţii, beneficiază de importanţa necesară. Ce ştiu însă despre mine. e că atunci când mi-aduc  aminte de sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, o fac gândindu-mă la motivul trimiterii Lui la noi, după înălţarea lui Hristos la Tatăl. Tot ceea ce face Dumnezeu are un motiv anume, bine determinat, nimic nu e la voia întâmplării, aşa că şi Rusalile îşi au  un loc clar în istoria creştinismului şi a lumii.

Dacă v-aş spune că versetele citate mai sus, ar trebui să fie adevărate în viaţa tuturor celor ce se numesc creştini, care îl au pe Dumnezeu ca Tată, pe Hristos ca Salvator şi pe Duhul Sfânt ca şi Călăuzitor, mi-aţi da dreptate, ori aţi sta pe gânduri, ori chiar aţi spune că sunt puţin cam extremist în interpretarea Scripturilor? Adică cum să rodesc eu dragoste şi bunătate şi îndelungă răbdare şi…? Nu se vede clar ce ” buruienos” e mediul înconjurător, plin de ură, răutate şi chiar  ” muştar sărit”  prin toate părţile şi altele de genul, iar eu să rodesc aşa ceva? Dar oare chiar are vreun rost să rodesc aşa ceva, când nu se caută pe  „piaţă” asemenea produse?  Ce rost are să fiu blând când toţi dau cu pietre după mine sau aruncă cu vorbe murdare înspre mine? Ce folos să îmi înfrânez poftele, când totul în jur strigă ” ia-mă, du-mă cu tine”, fie că e minciună, fie că e pofta ochilor, fie că e pofta sexuală? Sau ce să mai zic de roada „facerii de bine”, asta e chiar pe cale de dispariţie, iar eu să mă apuc să o cultiv?

Aproape m-am convins şi pe mine, scriind rândurile astea, că nu mai are rost să cultiv asemenea roade, nu mai are rost să îmi dau silinţa să le îngrijesc în inimă pentru a le da apoi altora. Cred că aleg mai bine celelalte roade din versetele anterioare: pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări. Astea sigur sunt în trend, se poartă, se găsesc la tot pasul şi o să găsesc o mulţime de alţi cultivatori. Gata am rezolvat, mă axez pe astea. Dar stai… că mai scrie ceva, şi era să nu observ: „cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Atunci nu cred că mai îmi convine această cultură, o fi ea în trend aici printre pământeni, dar se pare că nu e de folos în faţa lui Dumnezeu.

Aleg să îmi dau toate silinţele, chiar dacă trebuie multă muncă, chiar dacă trebuie pregătit solul inimii bine, să mă ocup de dragoste, de bunătate, de blândeţe, de curăţie, de tot ce e vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu. Prefer să nu fiu la modă acum şi să mă privească ciudat unii şi alţii; atunci când, cu toate că mi-e greu, aleg să nu răspund pietrei aruncate cu altă piatră, ci cu dragoste, aleg ca atunci când viaţa îmi oferă tristeţe şi durere, eu să accept acestea cu îndelungă răbdare şi bucurie. Ştiu e greu, uneori e luptă împotriva curentului, dar de asta sărbătorim Rusalile an de an, pentru a vedea cum mai stăm cu roada, pentru a vedea dacă am făcut progrese. Căci daca nu are însemnătate pentru noi, cei de azi, atunci nu mai are rost să le sărbătorim!

Roade frumoase, cereşti îmi doresc şi vă doresc, de la an mai an mai coapte, mai gustoase!

Am auzit multe istorisiri despre poporul german şi cetăţenii care compun această naţie , cum că ar fi un popor mai „rece”, nu aşa deschis ca şi latinii când e vorba de relaţii. Chiar îmi povestea o cunoştinţă, că  gazdele germane, dacă cineva vine în vizită la ei, nu consideră ca fiind normal şi politicos, să fie serviţi cu un suc sau o prăjitură. Acesta e felul lor normal de a fi, nimic deosebit, pentru că, aceeaşi purtare o au faţă de toţi. Totuşi, pentru că noi românii, suntem ingenioşi şi pe deasupra suntem şi latini mai siroposşi, am transmis din curtoazia noastră şi etniei rromilor, conlocuitori ai aceluiaşi pământ românesc. Aşa se face că, în încercarea de a schimba puţin sentimentele reci ale germanilor, şi a le încălzi puţin, compatrioţii noştri ţigani din Fântânele, au început a face declaraţii de dragoste, nu unui neamţ oarecare,  ci chiar doamnei Angela Merkel: ” Te iubim, eşti mama Europei„. Aşa declaraţie „live”, în auzul tuturor, emoţionantă până peste lacrimi, demult nu am mai întâlnit, poate de la plânsul lui  badea Traian pentru neica Theodor. Dar e de admirat, recunoştinţa lor, a rromilor,  fie chiar şi de pe buze deocamdată, pentru cel care le face bine, care îi ajută. Dacă e de învăţat ceva de la ţigani, e această abilitate în a se descurca, în a lupta pentru un trai mai bun, de a fi gata să iei totul de la capăt în altă parte şi în alt context, în speranţa unui viitor mai bun. Să te muţi cu mic cu mare, dintr-un sat, peste 700 de persoane, în Berlin, eu zic ca e o reuşită pentru naţia lor. Ia să ne punem în situaţia lor: oare ne-am fi ajutat unii pe alţii astfel încât să facem să ajungă cât mai mulţi români la un trai mai bun? Hmm! ” Dar de  ce să o ducă şi vecinul meu bine, lasă să rămână în România, la săpat şi la patron”.

Cine spunea că dragostea trece prin stomac, a avut dreptate într-o anumită privinţă. Iubim pe acei conducători care oferă ceva „şi la gura noastră de mâncare”, care ne asigură un trai decent. Ţiganii, se pare s-au cam săturat a mai aştepta să trăiască bine aici în Romănia; şi preferă să spună „te iubesc”, unui popor care îi oferă un viitor, unui om politic despre care nu au auzit prea multe, dar văd ce face pentru ei. Oare când auzim şi la noi în ţară „cuvinte de amor”, declaraţii de dragoste, la adresa oamenilor politici!?

P.S!

Din păcate la Berlin, nu se pot creşte animale pe lângă casa omului, aşa ca dorul de un purceluş ori o găină, crescute în aer liber, e mare!!

H. Jackson Brown Jr

” Ţine minte că, fiecare om cu care te întâlneşti în viaţă, a pierdut ceva, iubeşte ceva şi îi e frică de ceva.”

Un citat care efectiv te descopere total oricât de bine ţi-ai acoperi părţile sensibile din viaţă, care te dezveleşte oricât de bine ai fi învelit în propria ta haină a siguranţei. Nu m-am gândit până acum la viaţă , având in minte o raportare la aceşti trei termeni împreună: dragoste, pierdere şi frică. Poate gândeam doar la un aspect anume, poate doar o faţetă o acopeream cu gândirea, dar niciodată să pun mai multe cuvinte împreună şi să mă gândesc concomitent la ele, în contextul vieţii.

E poate una din cele mai mari provocări din ultima perioadă, nu de genul uneia „adevăr ori provocare”, ci una care ar trebui să ne deschidă pe interior şi să ne facă puţină ordine în viziune, dacă suntem sinceri cu noi înşine.

Ce iubesc cu adevărat în viaţă? Asta, de cele mai multe ori, se vede prin timpul pe care îl aloc unui anumit lucru: iubesc egal dăruiesc; că e timp ceea ce dăruiesc, că sunt resurse materiale ori emoţionale, că e altceva, dar dragostea se arată prin ceea ce ofer.

De ce anume mi-e teamă în viaţă? Pentru unele temeri , pot a mă asigura, pot a îmi cumpăra sisteme de apărare. Pentru cele însă care contează cu adevărat, nu sunt mijloace materiale de apărare, ci doar interioare: curaj, credintă, speranţă, prietenie, etc.

Ce anume am pierdut în decursul vieţii? Se prea poate ca „mărunţişul” de fiecare zi,  micile ocazii pierdute cu bună ştiinţă, să conteze mai mult decât cred eu. Fiecare clipă înseamnă o eternitate, înseamnă o decizie care poate să îmi schimbe viaţa trăită din acea clipă înainte. Pierderea poate fi de moment, de care să nici nu îmi pese prea mult, sau poate lăsa urmări mari şi durere pentru totdeauna.

Oare cât de sincer voi fi cu mine în a descoperi care sunt adevăratele lucruri, ori persoane pe care le iubesc, şi mai ales dacă merită să le iubesc la intensitatea la care o fac momentan?  Ce anume mă sperie în viaţă şi cât de mult contează, în contextul unei vieţi plenar trăite, lucrurile de care mă tem? Nu cumva sunt doar false temeri? Ce evenimente le consider cu adevărat ” pierderi”, când fac bilanţul zilei, sau al vieţii?

„Fiecare” are de a face cu mine în primul rând, iar apoi cu semenul meu; toţi avem temerile, iubirile şi pierderile noastre, unii le contabilizăm corect, încercând să îndreptăm acolo unde e cazul, alţii doar le trăim zi de zi, luându-le de la capăt.

Societatea de astăzi, principiile care sunt prezentate tinerilor, arată că dragostea dintre soţ şi soţie e una care poate să se stingă la un moment dat, că există despărţirea ca şi alternativă atunci când ţi se pare că e prea greu sau când pur şi simplu nu mai ai chef de soţ ori soţie.. Scrisoarea  de dragoste  pe care vă invit să o citiţi aici, a fost  publicată de Marius Cruceru pe blogul lui, fiind una care te umple de emoţie, care face să ţi se roşească obrazul şi care ar trebui să ne facă să regândim expresia „până când moartea ne va despărţi”.  Scrisoarea nu e  una normală de dragoste, ci e una care ni se poate părea deplasată pentru că trece de nivelul înţelegerii noastre umane; nu are a face cu intenţia de a genera dragoste în destinatarul ei sau de a spune, în scris, cuvinte drăgăstoase pentru a recuceri pe cineva pierdut;  nu este scrisă, din toată inima, pentru o persoană  pe care o vezi zi de zi, cu care vorbeşti şi iei masa zilnic, ci pentru una, în cazul de faţă soţie, care este …trecută din lumea celor vii de pe pământ, de  aproape un an şi jumătate ; dar mai presus de toate e o declaraţie de dragoste adevărată, una care ne dovedeşte că iubirea e din Dumnezeu pentru că poate fi veşnică şi când e vorba de oameni. E greu de explicat o asemenea atitudine, o asemenea dragoste dincolo de viaţă, dar e una care ar trebui să fie „normalul” , nu excepţia.

Pănâ unde e normal să meargă dragostea dintre două persoane care şi-au declarat iubire, uneori chiar veşnică? Există vreun obstacol care să genereze falimentul dragostei? Ce motive „foarte bine întemeiate” punem în discuţie atunci când vrem să ne justificăm renunţarea la dragostea faţă de partener?

Din 1946, de când a fost scrisă această scrisoare, posibil ca multe să se fi schimbat, dar adevărata dragoste a rămas şi va rămâne la fel. Omenirea a evoluat în tehnică şi descoperiri, dar dragostea nu şi-a pierdut adevăratul farmec. Generaţii au trecut, oameni au murit, dar dragostea „nu va pieri niciodată.”

Mi se pare peste puterile omeneşti, pare ceva desprins dintr-o carte care, prin povestirea prezentată, ţine neaparat să te motiveze şi emoţioneze în acelaşi timp; dar, prin irealul prezentării, nu neaparat îi dai crezare că poate fi adevărată. Nu ştiu cum aş acţiona eu, dacă aş fi pus într-o asemenea situaţie sau ceva similar: cineva să depindă de mine întreaga viaţă, eu să fiu bucuria acelei persoane de la deşteptare până la culcare, viaţa ei să fie de fapt trăită prin viaţa mea, visele mele să fie tot una cu ale ei şi dorinţele inimii ei să fie şi-n inima mea. Parcă pare prea mult: victoriile mele, toate , să le împart cu cineva care e doar „purtat” de mine, aplauzele pe care le primesc să fie şi pentru cel care nu a făcut nimic pentru a le merita. Cum ţi se pare acest scenariu? În ce rol te regăseşti: al celui ce poartă, sau al celui purtat?

Dincolo de farmecul cutremurător al unei asemenea istorii, mişcător şi impresionant  e  răspunsul „celui purtat”, a celui ce trăieşte prin viaţa „celui ce poartă” :  ” dacă ar fi să fiu sănătos, nu vreau să devin nici fotbalist, nici atlet, nici baschetbalist; ci vreau să te port şi eu pe tine, aşa cum tu mă porţi  şi m-ai purtat pe mine”.

Dacă ar fi să mai pot spune ceva: Învingători sunt cei care pot conta unul pe celălalt, care se sprijină şi se iubesc necondiţionat.

” Învaţă-ne ( Doamne) să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă” – Cartea Psalmilor 90:12

Încă înainte de a merge la grădiniţă, părinţii ne deprind cu număratul , la început pe degete apoi cu boabe de fasole ori nasturi; apoi , cu nerăbdare, numărăm zilele care mai avem de aşteptat până începe grădiniţa ori şcoala, ca acolo, să trecem la  a număra pe abac – un pas înainte spre calculator! Şi anii trec, şi numărăm câte zile mai avem până ce vom termina liceul , ca să putem începe numărătoarea zilelor până la începerea facultăţii şi plecarea spre un alt nivel academic. Şi vine graduarea, si serviciul şi numărătorile nu se termină pentru că  numărăm zilele aşteptând concediul şi naşterea copiilor. Şi noi trecem şi…mai avem câteva zile până la pensie. Şi apoi , numărăm zilele care mai trebuie să treacă până ne va aduce poştaşul pensia. Întreaga viaţă e o numărătoare a zilelor, o măsurare a timpului; şi oricât de bine le-am drămui şi împărţi, vine scadenţa, ajungem la finalul numărătorii,  când zicala „nu intră zilele în sac”,  ajunge  să nu mai aibă acoperire.

Cum putem oare să trăim astfel încât să nu ne pară rău de nici o zi pe care o petrecem pe pământ? Există vreun „artificiu matematic” prin care numărătoarea să fie una care , chiar dacă vom ajunge la capăt, să nu regretăm? Omul lui Dumnezeu, Moise, cel care a scris Psalmul amintit, a realizat, că zilele trec, indiferent dacă le numărăm sau nu; Pe măsură, însă, ce ne apropiem de numărătoarea finală, de capătul zilelor ( oare când o fi, cine poate să ne spună!)inima, conţinutul ei, ceea ce este înăuntrul ei, trebuie să devină mai important decât orice altceva. Tot ceea ce numărăm până la un moment dat, fie că are legătură cu şcoala, serviciu, familie, pensie, nu mai au nici o valoare, pălesc la final. Tot ceea ce contează e inima, lucrurile bune sau rele adunate în ea, frumuseţile sau mizeriile strânse.

Şi dacă tot nu ştim când va să fie „numărătoarea finală” ( final countdown), nu ne rămâne decăt să strângem de pe acum, de azi, bunătate, frumuseţe, adevăr şi dragoste, în inima noastră..

10, 9, 8….