Posts Tagged ‘iarba’

Dacă vremea de afară tot nu permite să călătorim şi să pornim la drumuri de munte ori de mare, să ieşim la iarbă verde şi să ne bucurăm de natură, vă provoc la …joacă. Sau mai bine zis voi încerca a vă face părtaşi la joaca dulăilor mei. Dacă tot v-am povestit , posibil până la saturaţie uneori, despre câinii mei, acum vi-i prezint mai de aproape, în plan virtual. Nu îndraznesc să vă aduc mai aproape de ei, pentru că fiind câini de pază, chiar păzesc, aşa că prefer să îi arat doar pe sticlă.

Joaca lor e una care, aşa cum vă spuneam şi altădată, e un mijloc de destindere pentru noi, şi vorba vecinilor noştri, „ne uităm la ei ca la teatru”. Au şi momentele lor tandre, de gingăşie, dar acelea încă nu le pot arăta până nu le cer „aprobarea”, fiind nişte chestii mai intime!!

Vizionare plăcută vă doresc!

Reclame

” Stai cu ochii mari deschisi,,te rog, până mănânc eu din astă iarbă verde, gustoasă şi grasă. Uită-te  bine să nu vină vreun vânător ori alţi prădători, pentru a  ne alunga din acest loc minunat ori mai rău,  a ne  prinde chiar. Apoi va fi rândul meu să te păzesc, până îngurgitezi şi tu din iarba grasă și frumoasă. Sătui fiind, o să ne luăm zborul de aici, şi o să ne bucurăm de …noi doi, fără a mai avea vreo grijă;  suntem doi, suntem unul al celuilalt, e aşa frumoasă casa noastră – pădurea şi cerul- încât nu ne mai pasă de nimic și de nimeni. Vă pupăm. Doi îndrăgostiţi frumoşi”

Zilele trecute, fiind într-o zonă cu iarbă şi soare, şopârlele zburdau în voie să îşi dezmorţească unduitul corp. Şi tot alergând prin faţa noastră, nici prea repede, fiind încă destul de matinală vremea, nici prea încet, încât să le poţi lua în mână, a rămas varianta călcatului pe coadă, a atacului de la spate, pentru a putea să dovedim că suntem mai şmecheri decât ele; din aceste încercări, am văzut o bucată de coadă rămânând, şi o alta împreună cu corpul plecând. Două bucăţi  şopârle au fost lăsate fără o parte a cozii, ele fugind mai departe printre pietre şi iarbă, iar cozile rupte încercând prin zvâcniri, să ajungă la titular, la purtător; dar degeaba, fiindcă au rămas doar zbaterile,  lupta cu viaţa, ca în final totul să se transforme în tăcere şi nemişcare, în timp ce şopârla fâşneaţă, îşi continua drumul, fără coadă. dar cu cap, nu întreagă, dar vie!

Alergarea prin viaţă, lasă uneori urme adânci, rămânem fără „coadă”, ori fără „aripi”, dar vii în continuare. Putem să ne continuăm  lupta şi mersul, chiar pierzând câte ceva, dar nu viaţa, nu visele, nu năzuinţele. Putem alerga în continuare, căutând soarele, bucurându-ne de viaţă ,  viată care nu stă în „coadă” , ci în inimă. Pentru că , „coada” va creşte din nou, inima însă, o dată pierdută, pierdută-i pe veci.

Nu te-ngriji de „cozi” în viaţă, ci inima păzeşte-o cât mai bine!!

Visul

Posted: 31/03/2012 in Meditații
Etichete:, , , , , , ,

” Ar fi prea frumos să se întâmple chiar aşa!”, „parcă visez, nu îmi vine să cred”, „oare e doar un vis sau e realitate”, expresii  pe care le-am rostit fiecare dintre noi, în contextul unei posibile ori iminente desfăşurări fericite a unui eveniment. Din păcate, pe zi ce trece, parcă nu mai avem nici puterea  de a visa, de a năzui spre culmi înalte, greu tanginbile, pe care doar visarea le poate ajunge uneori. Şi cu toate astea, cu toate greutăţile ce ne apasă zilnic, frumuseţea visării nu poate să ne fie luată în întregime. Mai există, în interiorul fiecăruia dintre noi, un copil liber, unul care aleargă, zboară şi visează, un locşor care nu are îngrădiri, o pasăre care nu are aripile frânte în ciuda tuturor „ciocnelilor” de problemele cotidiene. Şi aici poate fi vorba de vise mari ori vise mici, piscuri înalte sau joase, dar tot neatinse încă. Vise care depind de noi,  vise care depind de Dumnezeu ori care depind de cei de lângă noi.

Dar, apropo, la ce mai visăm în asemenea vremuri, spre ce înălţimi ne mai îndreptăm ochii, atingându-le cu gândul? O fi să câştigăm potul cel mare la jocurile de noroc şi să ne acoperim toate ratele la bancă, să ne facem o vacanţă „de vis” şi să ne construim „casa visurilor” noastre? Sau visăm să devenim „cel mai talentat român” ori cel mai faimos în nu ştiu care domeniu? Sau trecând la vise de „calibru” mai mic, alţii ar vrea să se poată bucura de soare, lumină ori cer senin, pentru că sunt … fără vedere; unii vor să audă ” te iubesc” sau  cântecul de păsărele, acum la început de primăvară, pentru că nu au…auz. Sau alţii, şi mai „egoişti” în visare, vor să îşi vadă copiii mai fericiţi şi împliniţi decât au fost ei înşişi, sau să ajute pe semenii lor să ajungă ceea ce ei nu au putut.

Nu ştiu care e  dimensiunea  viselor noastre, nu ştiu din care  categorii de visători facem parte, dar visele sunt cele care ne ţin mintea trează, fac limitele sa devină de trecut, fac imposibilul să devină posibil, incredibilul să se transforme în credibil şi invizibilul să devină vizibil! Keep dreaming, keep living!

Unele lucruri, oricât de lungă şi grea ar fi iarna, friguroasă şi cu multă zăpadă, apar la viaţă primăvara, ca şi când acolo ar fi fost şi-n toiul iernii. Altele, o data cu iarna, duse -s şi ele, trecute de la noi.

AŞA CĂ…

Oricât de îngheţată-i apa, un pic de soare şi luceşte-n dată

Oricât de veştejită-i iarba, de-i primăvară, verde-i iarăşi

Oricât de fără viaţă-i floarea, dă-i niscai soare, sus răsare

Oricât de mut-ar fi pădurea, când dă puţin căldura, răsună iar de-a păsărilor glasuri

Oricăt de frig ar fi în plină iarnă, doar soarele-ţi zâmbească şi-i simţi  din plin căldura

Oricât de alb pământu-i de zăpadă, stai doar puţin că iarba iar răzbate

DAR…..

Oricât de mult ai consumat să te-ncălzeşti, aşa rămâne, înapoi nu mai primeşti

Oricăt de multe haine groase-ai cumpărat, rămân luate pentru iarna care vine

Oricât şi orice fel de combustibil ai luat, pentru maşină să nu-ngheţi mergând pe jos, e dus pe veci şi banii-s la… PETROM

Oricâte pârtii-ai vizitat în sus şi-n jos, cum s-a topit zăpada, aşa sunt duşi şi banii

Oricât de mult omăt ai dat deoparte, doar sport făcuta-i, că oricum ai parte de noroi

Oricăt de mult ne costă iar deszăpezirea, e doar un fleac, la câte gropi vor trebui plombate

Şi aşa, ca în orice poveste, happy-end total şi perfect , e doar pentru cititori; pentru noi, participanţii direcţi la povestea de primăvara ce va să vină, ochiul care râde de bucuria primăverii, e acolo, nedspărţit de ochiul care plânge de urmările iernii!

Bucuria de a alerga liber, plăcerea de a te înălţa maiestuos  spre înaltul cerului, minunăţia de a te scufunda uşor în apele limpezi, toate acestea ţin de libertate, de „încărcătura ” care o ai  cu tine. Am fost creaţi să fim liberi, să lăsăm la o parte surplusul de gunoaie şi ” păcatul care  ne înfăşoară aşa de lesne” şi să alergăm , să zburdăm, să zburăm. Amintirea acestor gânduri mi-a fost reîmprospătată de Teo Negură, precum şi de cîinele meu , Hachiko. Acum , când zăpada începe să se topească, când începe să apară noroiul prin „ogradă”, alergările gen „road -runner” ale lui Hachi, încep să fie îngreunate de noroiul de pe picioare, de încărcătura suplimentară de pe labe. Continuă să alerge, să faca rondul prin curte, neluând aminte la greutatea noroiului, ci dorind să îşi facă meseria de paznic. Din când  în când, face popasuri, în care ca şi o pisică, începe să îşi facă „pedichiura”, să îşi cureţe labele murdare.

Alergarea prin această lume, prin greutăţile şi problemele ei, prin mizerile cu care avem de a face, ne încarcă zi de zi, mintea, sufletul, inima, duhul. În loc să mai putem urca spre munţi şi înalţimi, suntem blocaţi cu mintea la „munţii” de gunoaie pământeşti, în loc să ne bucurăm de limpezimea apelor curate şi adânci, ne scăldăm în bălţile murdare, săpate de noi sau alţii pentru împroşcare. Şi aşa, zi dupa zi, lună de lună, majoritatea resurselor noastre se consumă pe mocirlă, pe noroaie, pe pământ, uitând că suntem făcuţi pentru cer, că trăim o singură dată viaţa aceasta, că există doar „azi şi acum”, că ” mâine” nu e al nostru.

Abia aştept să pot să am posibilittea de a sădi iarbă în toată zona unde Hachiko aleargă, astfel încât să „îi creez” toate condiţiile de a face pază şi să poată alerga fără aşa de mult noroi adunat pe picioare. Dumnezeu , Creatorul nostru, ne-a „creat deja toate condiţiile” pentru a zbura şi nu a ne târî, pentru a alerga şi nu a ne împiedica, a sădit până şi gândul veşniciei , nemuririi , în noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi, este de a descoperi ce ne mocirleşte şi noroieşte, astfel încăt să putem zbura uşor spre cer pentru a-i mulţumi lui Dumezeu  şi să alergăm spre alţii pentru a le da o îmbrăţişare  şi dragostea noastră.