Posts Tagged ‘alergare’

Că viața e o cursă lungă, cu destinație finală aleasă  și determinată de trăirea noastră de fiecare zi, o știm cu toții foarte bine. Nu există, în realitate, vinovați pentru eșecurile noastre, decât noi înșine, așa cum nu există victorie decât prin munca și eforturile noastră. Și cu toate astea, a alerga în cursa vieții alături de alții, face cursa mai frumoasă, mai relaxantă, mai încurajatoare, dar în același timp conștienți fiind că nu putem să dăm vina pe cei care aleargă alături de noi, pentru eventuala  nereușită.

Poți să te transformi dintr-un apatic, într-un activ, dintr-un indiferent intr-unul care devine pasionat! Distanța dintre cele două poate consta într-o provocare, într-o tentativă de a-ți depăși limitele. Și poți constata că de fapt, poți alerga mult mai mult decît gîndeai despre tine, că poți face mult mai multe lucruri decât te credeai în stare. Că de fapt,  putem să descoperim în noi, ceea ce  de așa de mult timp era acolo, dar încă neexplorat, neactivat! Trebuie doar să încercăm pentru a vedea dacă putem sau nu a face un anume lucru, trebuie doar făcut primul pas din noul drum pentru a descoperi că putem să mergem pe el!

Am vrut sa fie un zâmbet de început de săptămâna, dar cred că s-a transformat într-o provocare pentru un nou început, pentru un nou ” restrat” în cursa viații, conștienți fiind că nimic nu poate fi prea greu.

Reclame

Aștern în fața voastră o realitate cruntă, una care e posibil să ne atingă într-o zi pe fiecare, cu toate că nimeni nu o dorește. E realitatea crudă și neașteptată a unei vești coborâte ca din furtună, care are un glas ca de tunet; ” cancer, boală fără leac”. Ne ferim să rostim asemenea cuvinte , pentru că nici măcar nu vrem să le auzim, darămite să mai avem de a face cu ele. Și totuși, în momente ca acelea, când dintr-o dată auzi vestea că cineva drag ție, sau chiar tu însuți , suferi de o asemenea boală, pentru care medicii încă nu au aflat remediul total, totul se schimbă, totul ia altă față. De abia atunci realizăm cu adevărat ce contează în viață, care sunt valorile autentice și ce e important în trăirea noastră. Dacă e să auzim astfel de persoane, spunându-ne experiențele din momentele respective, cu siguranță vom înțelege că nu tot ceea ce ni se pare acum că e important, e de fapt important și atunci. Toată alergarea, toată truda, toate agoniselile, nu își mai găsesc locul printre preocupări. Ceea ce altădată reprezenta ținta alergării noastre, se prea poate ca atunci să fie la coada priorităților,

Nu am trecut prin asemenea clipe și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ocrotit până în ziua de azi. Ce însă putem învăța cât timp nu suntem în astfel de situații, e să prețuim lucrurile care contează cu adevărat: sănătatea, familia, prietenii, Dumnezeu, dragostea și bunătatea. Cel mai potrivit moment de a ne pregăti pentru momentele grele care pot apărea în viață, sunt momentele  bune prin care trecem în viață. Acum în vremuri, în care beneficiem de sănătate și dragoste și prieteni, e momentul cel mai bun să învățăm a prețui aceste cadouri. Iar pentru cei care poate trec prin astfel de momente, putem fi încurajare, putem fi sprijin, putem fi cei care să ne rugăm pentru ei!

Bucuria de a alerga liber, plăcerea de a te înălţa maiestuos  spre înaltul cerului, minunăţia de a te scufunda uşor în apele limpezi, toate acestea ţin de libertate, de „încărcătura ” care o ai  cu tine. Am fost creaţi să fim liberi, să lăsăm la o parte surplusul de gunoaie şi ” păcatul care  ne înfăşoară aşa de lesne” şi să alergăm , să zburdăm, să zburăm. Amintirea acestor gânduri mi-a fost reîmprospătată de Teo Negură, precum şi de cîinele meu , Hachiko. Acum , când zăpada începe să se topească, când începe să apară noroiul prin „ogradă”, alergările gen „road -runner” ale lui Hachi, încep să fie îngreunate de noroiul de pe picioare, de încărcătura suplimentară de pe labe. Continuă să alerge, să faca rondul prin curte, neluând aminte la greutatea noroiului, ci dorind să îşi facă meseria de paznic. Din când  în când, face popasuri, în care ca şi o pisică, începe să îşi facă „pedichiura”, să îşi cureţe labele murdare.

Alergarea prin această lume, prin greutăţile şi problemele ei, prin mizerile cu care avem de a face, ne încarcă zi de zi, mintea, sufletul, inima, duhul. În loc să mai putem urca spre munţi şi înalţimi, suntem blocaţi cu mintea la „munţii” de gunoaie pământeşti, în loc să ne bucurăm de limpezimea apelor curate şi adânci, ne scăldăm în bălţile murdare, săpate de noi sau alţii pentru împroşcare. Şi aşa, zi dupa zi, lună de lună, majoritatea resurselor noastre se consumă pe mocirlă, pe noroaie, pe pământ, uitând că suntem făcuţi pentru cer, că trăim o singură dată viaţa aceasta, că există doar „azi şi acum”, că ” mâine” nu e al nostru.

Abia aştept să pot să am posibilittea de a sădi iarbă în toată zona unde Hachiko aleargă, astfel încât să „îi creez” toate condiţiile de a face pază şi să poată alerga fără aşa de mult noroi adunat pe picioare. Dumnezeu , Creatorul nostru, ne-a „creat deja toate condiţiile” pentru a zbura şi nu a ne târî, pentru a alerga şi nu a ne împiedica, a sădit până şi gândul veşniciei , nemuririi , în noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi, este de a descoperi ce ne mocirleşte şi noroieşte, astfel încăt să putem zbura uşor spre cer pentru a-i mulţumi lui Dumezeu  şi să alergăm spre alţii pentru a le da o îmbrăţişare  şi dragostea noastră.

Ne cadorisim unii pe altii, fie din curtoazie, fie din obligatie, fie din sinceritate, cu tot felul de atribute , care de care mai umane ; „‘om de treaba”, ”baiat bun”, ”esti o doamna”’, ”esti un gentleman”. Toate acestea, pentru ca, la un moment dat, cineva consideram ca s-a purtat frumos cu noi, ne-a intins o mana si ne-a ajutat!

Episodul de astazi , ne duce cu gandul la cei care si pe care , la prima vedere, nu ii cosideram gentlemani in infatisare ci mai degraba „napastuiti si pedepsiti de soarta sau de D-zeu”.

Anul 1976,, undeva in statul Washington, s-au desfasurat jocurile „‘ Special Olympics”‘, cea mai de anvergura competitie mondiala, la care participa copii si adulti cu disabilitati intelectuale. Cursa de alergare, ca in orice competitie atletica, era asteptata cu cea mai mare nerabdare, atat de catre concurenti cat si de catre spectatori. La start, concurenti care timp de doi ani s-au pregatit pentru acest concurs, pentru a da ce e cel mai bun in ei. Crainicul anunta pregatirea pentru alergare, iar pistolul de tragere da startul. Un pas, doi pasi, toti concurentii pornesc spre linia de sosire, spre un vis, ca vor deveni faimosi in lumea sportului. Cei mai bine pregatiti, alearga spre nazuinta lor de a fi campioni si incununati. Ceilalti, mai slab pregatiti, alearga pentru a termina cursa, pentru a pasi peste linia de sosire. Dar… cineva cade, se prabuseste impiedicat pe pista; se aude zumzetul trbunei, murmurul care pentru cei din frunte inseamna emotii crescute, dar pentru cel cazut inseamna esecul inevitabil. Doi sau trei dintre concurenti, cu privirea spre finis si cu urechea la rumoarea tribunei, aleg sa se opreasca din alergarea spre visul lor, aleg mai degraba sa ajute pe cel cu visul naruit si  cazut la pamant. Se intorc inspre cel cazut  si lovit, il ridica, il iau pe umeri si incep sa alerge impreuna cu el, spre linia de sosire. Alergarea se transforma in taras, dar rumoarea tribunei se transforma in aplauze. Visul naruit devine minune si cei „saraci cu duhul” devin „‘olimpici speciali”. In aplauzele celor din tribune, toti ridicati in picioare, un grup de  persoane, luate pe dupa cap unul de celalalt, trec impreuna linia de sosire. Nu au castigat aur, dar au castigat respect, nu au fost primii, dar au fost exemplu, nu si-au indeplinit visul, dar si-au implinit menirea. Au fost OAMENI!

In fata unor astfel de gesturi, ne ridicam in picioare smeriti si profund tacuti. ” Oare am luat pe bune examenul intelectual si psihologic?”‘