Posts Tagged ‘vise’

Azi

Posted: 11/05/2012 in Meditații
Etichete:, , , , , , , , , ,

” Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”  Evanghelia după Matei 6:34

E greu să trăieşti  doar câte o singură zi, într-o zi! Gândurile ne fug la reuşitele de ieri şi la eşecurile de alaltăieri, dar şi la planurile de mâine şi ambiţiile de poimâine, astfel încât farmecul zilei de „azi” ne este furat de multe ori. Trăim ancoraţi în „ieri” şi cu speranţele lui „mâine”, iar „azi” e doar ceva tranzitoriu, de la „ieri” spre „mâine”. Ce ar însemna, oare, pentru noi, pentru cei din jurul nostru, să trăim plenar fiecare „azi”, să îl privim ca ultima zi în care putem să facem ceva perfect, să schimbăm ceva în mai bine, să îndreptăm ori să corectăm lucrurile greşite? Cum ar  arăta oare lumea , cu oameni devotaţi şi dedicaţi total zilei de „azi”? Veţi spune că ne tăiem toate visele, toate planurile ni le sugrumăm, toate speranţele ni le omorâm singuri. Dar  visele, speranţele, planurile, pe care ni le facem pentru „mâine”, nu provin, oare, din ceea ce pregătim azi, din modul cum acţionăm astăzi? Putem să avem năzuinţe la o viaţă mai bună mâine, dacă astăzi nu facem nimic, sau nu facem ceea ce trebuie? Putem să visăm la a zbura alături de vulturi, dacă azi nici măcar nu încercăm să dăm din aripi, alături de raţe ori gâşte?

Ziua de azi e singura zi care ar trebui să ne motiveze, să ne consumăm pentru a o trăi cât mai frumos şi mai bine; pentru că mâine, nu e al nostru şi nu ştim dacă va fi, pentru că ieri s-a dus şi nu va mai reveni la noi. „Fiecare  „azi” trăit frumos, din plin, ne va face cinste când o să îl privim în urmă, ne va împlini ca şi oameni. Un „azi” trăit frumos, ne va da speranţe reale pentru un „mâine” mai bun, pentru vise care se pot împlini.

Reclame

Zilele trecute, fiind într-o zonă cu iarbă şi soare, şopârlele zburdau în voie să îşi dezmorţească unduitul corp. Şi tot alergând prin faţa noastră, nici prea repede, fiind încă destul de matinală vremea, nici prea încet, încât să le poţi lua în mână, a rămas varianta călcatului pe coadă, a atacului de la spate, pentru a putea să dovedim că suntem mai şmecheri decât ele; din aceste încercări, am văzut o bucată de coadă rămânând, şi o alta împreună cu corpul plecând. Două bucăţi  şopârle au fost lăsate fără o parte a cozii, ele fugind mai departe printre pietre şi iarbă, iar cozile rupte încercând prin zvâcniri, să ajungă la titular, la purtător; dar degeaba, fiindcă au rămas doar zbaterile,  lupta cu viaţa, ca în final totul să se transforme în tăcere şi nemişcare, în timp ce şopârla fâşneaţă, îşi continua drumul, fără coadă. dar cu cap, nu întreagă, dar vie!

Alergarea prin viaţă, lasă uneori urme adânci, rămânem fără „coadă”, ori fără „aripi”, dar vii în continuare. Putem să ne continuăm  lupta şi mersul, chiar pierzând câte ceva, dar nu viaţa, nu visele, nu năzuinţele. Putem alerga în continuare, căutând soarele, bucurându-ne de viaţă ,  viată care nu stă în „coadă” , ci în inimă. Pentru că , „coada” va creşte din nou, inima însă, o dată pierdută, pierdută-i pe veci.

Nu te-ngriji de „cozi” în viaţă, ci inima păzeşte-o cât mai bine!!

Când spui Japonia, te gândeşti parcă doar la tehnologie, trenuri cu mers la secundă, aglomeraţie, muncă şi conştiinciozitate. Dar  japonezii mai au ceva… cireşul japonez. Aşa, cum se cade, oricărei frumuseţi, şi florile cireşului sunt o apariţie rară, doar o singură dată pe an, şi asta pentru aproximativ şapte zile. Farmecul aparte, te duce cu gândul la „ducă”, la concediu de primăvară şi la relaxare totală. Să vezi albul zăpezii, alături de cireşii înfloriţi, parcă ţine de altceva decăt de lumea pămantească, ci mai degrabă de cer şi vise. Cu toate că e un copac, face parte din familia trandafirilor , şi pe acest motiv, florescenţa  lui e aşa bogată şi aşa scurtă, aidoma trandafirilor.

O celebră legendă japoneză povesteste de ce cireşii din orasul Nago din Okinawa sunt cei dintâi din lume care înfloresc în fiecare primăvară …În vremuri străvechi, un ţăran sărac îşi ducea zilele de azi pe mâine alături de soţia sa şi de căţelusul lor , numit Chintin („micuţul”). Acest câine foarte credincios , ( nu ştiu dacă era Akita ca şi ai mei) care îl însoţea pretutindeni pe ţăran , era iubit atât de stăpânul său cât şi de nevasta lui.. Intr-o zi , Chintin , aflat în curtea stăpânului său , a inceput să latre zgomotos şi să sape pământul cu lăbuţele. Ţăranul s-a uitat la el  şi a zis  ” Aha , ai găsit ceva şi vrei să te ajut să îl dezgropi” ; apoi , şi-a luat sapa şi a răscolit pământul până când , în tărână , a început să strălucească o mulţime de aur. Desigur , stăpânul lui Chintin a fost în culmea fericirii, iar vecinul a văzut tot ce s-a întamplat…
A doua zi , lacomul vecin a bătut la uşa ţăranului , şi  l-a rugat pe acesta  să îi dea cu împrumut câinele , iar cererea i-a fost îndeplinită. Vecinul l-a dus pe căţel în curtea lui şi ,  sub ameninţarea bătăii,  i-a poruncit câinelui să îi găsească aur. Chintin a adulmecat cu atenţie peste tot , iar după o vreme a început să latre şi să scormonească pământul.Vecinul şi-a luat pe dată sapa şi a adâncit-o în pământ până când a dat peste o grămadă de… gunoi urât mirositor. Înnebunit de furie , omul a bătut căţelul cu sapa pâna  l-a omorât.
Cand ţăranul s-a dus să îl recupereze pe Chintin , vecinul i-a zis că i-a omorât câinele. Îndurerat , ţăranul a luat trupul  căţeluşului şi l-a îngropat , după care a plantat peste mormânt un arbore de pin. Soţii au îngrijit pinul , iar acesta , odată cu anii, a devenit mereu mai înalt. Într-o zi, ţăranul i-a spus soţiei lui : „Îţi mai aduci aminte ce mult îi plăceau lui Chintin prăjiturile din orez ? Ce-ar fi să tăiem pinul şi să facem din lemnul lui o piuă mică în care să poţi prepara orezul?  Zis şi făcut. Când piua a fost gata , iar nevasta a început să fărâmiţeze orezul pentru prăjituri , a inceput să iasă din piuă nimic altceva decât aur ; pe măsură ce femeia bătea mai mult orezul în piuă, cu atât mai mult aur ieşea la ăiveală. Desigur, furişat la fereastră , vecinul a vazut tot ce se întâmplase, aşa că , după o vreme , a venit să ceară cu împrumut piua.  Ajuns acasă , vecinul i-a spus soţiei sale că aceasta era o piuă fermecată; cei doi au pus în ea orez , după care au început să îl macine cu râvnă ,îinsă, în locul aurului, a apărut un gunoi puturos. Plin de mânie, vecinul a aruncat piua în soba din bucătărie şi a lăsat-o să ardă.
Când ţăranul a venit să îşi ia bunul înapoi, vecinul i-a marturisit ce făcuse. Ţăranul i-a cerut, atunci, să îi dea măcar cenuşa în care se transformase piua. Întors acasă , el şi-a găsit nevasta în grădină şi i-a zis : „Îţi mai aduci aminte cât de mult îi plăceau lui Chintin pomii de cireş ? Cum se mai juca sub ei şi se odihnea la umbra lor ? ” Ţăranul a contemplat cireşii , apoi a presărat o parte din cenuşă la rădăcinile lor, iar pomii au înflorit , ca prin minune , dintr-o dată.
Zvonul despre cireşii ţăranului , care infloriseăa înaintea tuturor celorlalţi , s-a răspândit peste tot. Prinţul care stăpânea acele meleaguri , mâhnit că cireşii din livada lui nu dăduseră încă floare , s-a dus la ţăran şi l-a rugat să îi dea ajutor. Fără să stea pe gânduri, ţăranul a aruncat restul de cenuşă în livada stăpânului său , şi toţi cireşii au înflorit. Recunoscător, prinţul l-a înnobilat pe ţăran şi l-a făcut şi mai bogat decât era.
Din acea zi , cireşii din Nago sunt cei dintâi din lume care înfloresc primăvara.

Învăţăturile legendei pot fi multe dar nu acesta e scopul, şi oricum vă rog pe voi să le observaţi. Aşa că trec spre altă latură a „cireşilor”: nu ştiu dacă în acest an o să mai avem posibilitatea fizică de a merge şi a surpinde acest „fenomen” al înfloririi cireşilor; dar tocmai din acest motiv, am vrut să fiu timpuriu în prezentare, pentru ca la anul să nu mai avem nici un motiv în a rata momentul.

Mi se pare peste puterile omeneşti, pare ceva desprins dintr-o carte care, prin povestirea prezentată, ţine neaparat să te motiveze şi emoţioneze în acelaşi timp; dar, prin irealul prezentării, nu neaparat îi dai crezare că poate fi adevărată. Nu ştiu cum aş acţiona eu, dacă aş fi pus într-o asemenea situaţie sau ceva similar: cineva să depindă de mine întreaga viaţă, eu să fiu bucuria acelei persoane de la deşteptare până la culcare, viaţa ei să fie de fapt trăită prin viaţa mea, visele mele să fie tot una cu ale ei şi dorinţele inimii ei să fie şi-n inima mea. Parcă pare prea mult: victoriile mele, toate , să le împart cu cineva care e doar „purtat” de mine, aplauzele pe care le primesc să fie şi pentru cel care nu a făcut nimic pentru a le merita. Cum ţi se pare acest scenariu? În ce rol te regăseşti: al celui ce poartă, sau al celui purtat?

Dincolo de farmecul cutremurător al unei asemenea istorii, mişcător şi impresionant  e  răspunsul „celui purtat”, a celui ce trăieşte prin viaţa „celui ce poartă” :  ” dacă ar fi să fiu sănătos, nu vreau să devin nici fotbalist, nici atlet, nici baschetbalist; ci vreau să te port şi eu pe tine, aşa cum tu mă porţi  şi m-ai purtat pe mine”.

Dacă ar fi să mai pot spune ceva: Învingători sunt cei care pot conta unul pe celălalt, care se sprijină şi se iubesc necondiţionat.

”Libertate, libertate”! Acest cuvânt era strigat de către revoluționarii, luptătorii împotriva comunismului în decembrie 1989, e strigat de către cei opresați în diferite moduri: fizic, psihic, sexual, etc. Nu există sentiment mai plăcut decât acela de a te simți liber,  de a putea zburda în voie. În contextul în care România e o țară liberă, în care noi suntem cetățeni liberi, în care nu mai avem acea imagine a opresării, a strigătului celui înlânțuit, atunci când ne gândim la libertate, care e imaginea voastră despre libertate, cu ce sau cu cine ați asemăna libertatea? La ce vă duce gândul când rostiți cuvântul ”liber” sau ”libertate”?

Pntru mine, acest film , din care sunt prezentate, mai jos, câteva secvențe de referință, e unul elocvent din acest punct de vedere; unul care exprimă bucuria de a fi liber, de a alerga în voie, de a te bucura de cei dragi și de ceea ce îți place cu adevărat, de a face ceea ce e important și de folos pentru tine și pentru cei din jur, de  a nu avea limite și îngrădiri puse de oameni ci doar cerul si  Dumnezeu să îți fie limitele, de a privi zapada în albul ei strălucitor, de a te minuna de natură, de a încerca să ajuți și pe alții să fie liberi, de a nu-ți păsa ce zice lumea despre tine atunci când tu știi că ai conștiința curată, de a te ”tăvăli” cu câinii prin zăpadă dacă așa simți sau  de a plânge în voie dupa cel drag fără a-ți  fi jenă de cei din jur, de a nu renunța la visele tale oricât de multe piedici și opreliști ai avea, de  a nu îți părăsi prietenii chiar și atunci când nu mai știi nimic despre ei. Aceasta e libertate, aceasta înseamnă să fii liber. Ce înseamnă pentru voi libertatea?