Posts Tagged ‘viata’

Chiar de-ar fi să cazi, nu uita ce ești

Apa nu devine tină doar când baltă e

Fii mereu ca apa, veșnic răcoros

Nu uita prin viață, cu folos să treci

Sunt tare curios sa aflu care ar fi dorintele pe care le nutriti fata de Romania, care sunt lucrurile cele mai importante pe care ati dori sa le vedeti intamplate in Romania. Unii, sigur isi doresc sa depasim America, din punct de vedere economic, altii sa valorificam din plin toate resursele naturale si geografice cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu. Sunt si din aceia care doresc sa vada eliberata tara de coruptie si corupti. si astfel sa aiba parte de o revigorare morala si spirituala a tarii. Ce ne dorim cu adevarat sa vedem ca este facut in Romania?

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Mihai Eminescu

E   GREU !

E greu să urci pe cărăruie
Şi totuşi să rămâi
Pe calea-ngustă, unde suie
Iubirea cea dintâi.

E greu să urci, când toţi coboară
Şi totuşi, să cobori
La cei căzuţi sub grea povară,
La cei ce plâng în zori!

E greu s-arunci, când lumea strânge
Şi totuşi, să aduni
Durerea lumii care plânge
Şi-a urei mari furtuni.

E greu să taci, când ai dreptate
Şi totuşi, să vorbeşti
Aceluia care te bate
Spunându-i că-l iubeşti.

E greu să ierţi, să ierţi într-una
Şi totuşi, să nu ierţi
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deşerţi.

E greu să crezi, când îţi e teamă,
Şi totuşi, să nu crezi,
Ispitelor ce te îndeamnă:
Să vii, s-asculţi, să vezi.

E greu să rabzi făcând doar bine
Şi totuşi, scumpul meu:
Dacă Hristos trăieşte-n tine,
Nimic nu este greu.

” Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în Numele Domnului Isus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” – Epistola lui Pavel către Coloseni

Cuvântul ssu fapta, vorba sau acțiunea, nici una din cele două categorii nu le putem desprinde de viața noastră nici măcar o clipă. Dacă nu acționăm o secundă, atunci sigur în secunda aceea vorbim, comunicăm, cuvântăm. Provocarea mare din această zi, nu este să vorbim mai puțin sau să acționăm mai puțin, cu toate că uneori asta e tendința noastră, în dorința de a nu mai greși : să facem cât mai puține, pentru a greși cât mai puțin. Ziua de astăzi ne provoacă la o nouă atitudine, atunci când spunem ceva sau când facem ceva; si atitudinea asta implică raportare la Isus Hristos, la modul Lui de acțiune, la caracterul Său..Avem dreptul să facem orice, să spunem orice cuvinte și vorbe vrem, doar că apostolul Pavel ne spune că toate trebuie făcute având un etalon clar.

Pot oare să fac un lucru rău sau să spun o vorbă urâtă, mizerabilă, și apoi să spun că ceea ce am făcut e pe gustul lui Hristos? Sau să rostim o rugăciune, chiar glumeață, ca cea a unui mic ori mare întreprinzător :” Doamne, îți mulțumesc frumos că ai făcut să îmi meargă așa de bine afacerile, că nu mai am timp să merg nici la Biserică”.

E greu  să treci în această categorie a ” totul totului tot”, adică a face totul ca și când Hristos ne-ar vedea tot timpul, ca și când am fi responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru orice cuvânt și faptă. Nu știu care va fi următoarea noastra vorbă sau cum va fi spusă; nu știu care va fi următoarea noastră faptă sau cu ce atitudine va fi făcută. Ce știu însă e că ” etalonul” Hristos, e la dipoziția noastră, modelul de viață îl avem în Hristos Isus,așa că, cel puțin la nivel teoretic, putem acționa și vorbi asemenea lui Hristos. Voința și practica însă sunt cele care ne lipsesc de cele mai multe ori, dorința de a face totul în Numele lui Hristos e ceea ce trebuie să ne mobilizeze. Chiar cred că se poate asta, poate azi nu tot, dar măcar doi la sută, mâine se prea poate ca doar patru la sută, din vorbe și fapte să fie ” etalonate” la Hristos. Dar așa, pas cu pas, mergem spre  ” totul totului tot”, înaintăm spre atitudinea aceea  pe care acum nu o avem.

Nu o să intru în discuții referitoare la felurile de mândrie sau la tipuri de oameni mândrii existenți  pe acest glob pământesc. O să aduc însă în discuție o problemă, pe cât de delicată, pe atât de impusă de la ”centrul” Europei; homosexualitatea. Și totul a pornit de la manifestările gay care au loc în această perioadă în diferite orașe din lume. Și mai concret, a pornit de la declarațiile multora dintre participanți care și-au exprimat în mod public ” mândria că sunt homosexuali”. Ce mândrie poate fi in acest fapt și mai ales noi, care nu suntem gay, de  ce nu ne-am mândri si noi că suntem normali? Când ați văzut ultima dată un miting sau o întîlnire în care să ne mândrim că suntem români sau ardeleni sau crestini sau orice altceva normal? E normal , pe de altă parte, să nu vedem astfel de manifestări, că doar se știe că suntem români sau creștini sau.., și nu trebuie să arătăm acest lucru și să ne mândrim cu el, prin mitinguri. Lumea privește ciudat marșurile pentru viață, sau pentru o Românie curată sau pentru creștinism, și atunci de ce să fim priviți ciudat!!

Mă gândeam că ar putea ca  băutorii de ceai, sau consumatorii de cafea,  sau cei care beau un anumit brand de bere să se intalneasca si să își declare mândria lor că fac parte din acest grup select. Dar nu prea cred că fac acest lucru, decât eventual la feestivalurile de bere. În schimb, ceea ce e contrar normalului, contrat firii umane, a ajuns să fie considerat ca un lucru, de care cineva care îl practică, să fie mândru. De ce credeți că suntem așa reținuți în a ne lăuda cu normalitatea noastră, cu banalul din viețile noastre? Și mai ales de ce credeți că e nevoie ca anormalul să fie promovat și privit ca mândrie?

Se prea poate să fie vorba de o mândrie similară cu cea a hoțului neprins care se laudă cu furturile lui, a mincinosului care nu este descoperit sau  ca a celor care se îmbogățesc prin evaziune fiscală și sunt mândri de asta! Dar toate, absolut toate, mai devreme ori mai târziu, vor ajunge să fie de rușine, condamnate. Iar atunci mândria va deveni povară, lauda va fi fost una falsă.

Întrebarea e una de ordin general dar cu precădere îndreptată spre lumea sportului și mai ales înspre acele sporturi unde arbitrul trebuie să fie factorul de echilibru, persoana care să fie echidistantă în luarea deciziilor. Tot mai mult din păcate, însă, se constată că uneori, tocmai cel care trebuie să împartă dreptatea și să fie imparțial, e de fapt cel care face ca dezechilibrul să se producă. În loc să acorde șanse egale concurenților sau echipelor, voit, nevoit ori fără voie, acordă avantaje uneia dintre echipe sau unuia dintre concurenți. Și atunci se ridică o întrebare, pe atât de dureroasă, pe atât de reală: dacă cel care împarte, sau trebuie să împartă dreptatea, e strâmb, ce mai rămâne de făcut pentru participanții la competiție, la concurs? Dacă persoana autorizată și îndreptățită pentru a fi factorul de echilibru, produce balansarea într-o anume parte a competiției, ce mai poate face concurentul, participantul?

Se poate translata întrebarea în orice domeniu unde prin definiție, prin construcție, există o persoană sau o instituție desemnată a face ca adevărul să fie drept împărțit pentru oricare dintre beneficiarii lui. Ce putem face, cum putem acționa, ce ne mai rămâne de făcut? Dacă în sport, de cele mai multe ori, orice protest, la momentul jocului, ori  vreo contestație ulterioară competiției, îndreptate spre arbitru, este cam sortită eșecului, adică arbitrul nu plătește niciodată astfel încât echipa dezavantajată să fie repusă în drepturi, cum stau lucrurile în celelalte domenii unde, posibil să întâlnim astfel de cazuri? Există vreo șansă de reușită pentru ca adevărul să fie restaurat, să fie repusă dreptatea la loc de cinste, pentru cel dezavantajat?

Uneori sportul e nedrept sau devine nedrept tocmai din cauza celor care trebuie să facă dreptate. Viața, la fel ca și sportul, de cele mai multe ori, devine nedreaptă tocmai din cauza dreptății greșit interpretată de oamenii legii, de cei care trebuie să aducă adevărul la iveală. Și atunci ce mai e de făcut?

Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă!!

Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul … depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
Am învăţat că nu conteaza ce ai in viaţă
Ci pe cine ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cam 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învăţat că nu conteaza ce li se întâmplă oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva
Am învăţat că oricum ai taia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când in când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este intotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea
Dar că tu  eşti responsabil pentru ceea ce devii
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede …
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit

Octavian Paler

Dacă mă fascinează ceva când e vorba de excursii, plimbări sau concedii, nu sunt atât de mult locurile pe care urmează să le vizitez, ci mai ales drumurile pe care le parcurg până a ajunge la destinaţie,. E o minunăţie să vizitezi un anume loc , să îi descoperi istoria şi povestea, dar mai grozav, e ca, pe traseu să te poţi bucura de şosele perfecte ( oare există aşa ceva?), de peisaje care să îţi bucure privirea şi inima; pentru că de fapt, fiecare punct prin care treci, e o destinaţie intermediară, un tranzit minunat, spre finalul călătoriei

Unele drumuri, cu siguranţă, le vom putea parcurge doar virtual, de altele ne vom bucura de ele, în mod real. Viaţa nu e decăt o călătorie, şi ea, şi dincolo de farmecul şi satisfacţia de a ajunge la o anumită destinaţie, la a atinge un anumit scop sau ţel în viaţă, există pasiunea cu care petreci şi călătoreşti fiecare zi, până la punctul final. Nu vom putea să vedem şi să gustăm fiecare experienţă în mod personal, ci unele din lucrurile minunate ale vieţii, le vom vedea, ca prin vis, cu ajutorul celor spuse de alţii şi prin ochii celor de lângă noi.

Până a ne putea bucura din plin şi pe viu de o nouă drumeţie demnă de ţinut minte, vă invit la o călătorie virtuală, aşa ca la un aperitiv, care să ne deschidă pofta de drum şi drumuri bune

Toţi ne dorim o ţară cu cetăţeni având mentalitatea cetăţenilor din ţările civilizate, ori din ţările nordice, ori de prin Japonia. Toţi am vrea să vedem civilizaţie şi disciplină, ordine şi limbaj frumos, zâmbete şi omenie. Ce uităm însă adesea, este că toate acestea se clădesc în timp, se formează în mintea şi inima copiilor, a tinerilor, şi mai ales e nevoie de modele şi exemple pentru a putea fi întipărite şi practicate. Mi-am pus întrebarea următoare: oare dacă educaţia copiilor şi tinerilor, adică a generaţiei care va să vină, ar fi dată de cei care apar în mod constant la TV, radio, orice mijloc mass-media, sau de ceea ce văd ori aud într-o zi de viaţă normală, care ar fi imaginea care li s-ar întipări în minte, sau ce ar putea învăţa ? Sau chiar mai în extremă dusă problema: dar dacă, chiar şi învaţă, iar azi şi apoi mâine, vor pune  în practică?

Aşadar copiii şi tinerii,  noi toţi, vom avea de pregătit următoarele teme pentru viaţa care ne stă în faţă, lecţii predate de către „profesori” pricepuţi, ce apar permanent pe „sticlă”:

–  cei în vărstă, care au muncit o viaţă întreagă, nu trebuie respectaţi, ci oferite serviciile cele mai slabe, astfel încât dacă nu mor de foame, sau lipsă de medicamente, sau imposibilitatea de a plăti utilităţiile, să moară de nervi

– prezenţa la şcoală nu e obligatorie, ci opţională; dacă ai treburi mai importante decât şcoala, rezolvă-le, că şcoala nu e necesară, ţara are nevoie de tine aşa cum eşti

– dacă ai de ales între adevăr şi minciună, nu mai sta pe gânduri, spune minciuna ca să îţi fie bine: adevărul creează doar probleme, şi nu ajută la progresul tău personal

– dacă cineva stă în calea succesului tău şi trebuie să îl calci în picioare pentru a reuşi, nu te mai gândi că e semen de al tău; el e doar o piedică în calea binelui tău suprem

– trădarea principiilor şi a oamenilor trebuie să îţi fie filosofia de viaţă, pentru că valorile , principiile şi oamenii, te împiedică, de cele mai multe ori, a îţi împlini visul

– – Dumnezeu trebuie „vizitat” doar la nevoie, la sărbători sau dacă e să dea bine în faţa celor credincioşi; altfel, El cu ale Lui, eu cu ale mele

Nu vreau să aglomerez prea mult lecţia pe care vor trebui să o pregătească şi de aceea, mă opresc aici. Sunt convins însă că „profesorii contemporani”, vor continua să îşi etaleze toate cunoştinţele şi astfel să le ofere modele şi învăţătură demnă de urmat copiilor şi tinerilor!

P.S.

Sper să nu învăţaţi nimic din ceea ce am scris şi să nu puneţi în practică nimic din ceea ce vi se oferă de aşa zisele persoane publice, certate cu bunul simţ şi principiile corecte !!

” Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”  – Evanghelia lui Ioan 8:32

Nu ştiu care dintre voi nu aţi avut de a face cu „meşteri de cuvânt”, adică din aceia care spun că lucrarea va fi gata în două zile şi de fapt e gata în două luni; ori că mâine vine să rezolve problema, şi  ” mâine” a fost ! Nu ştiu cum vă simţiţi voi în asemenea momente, dar eu pe lângă faptul că mă simt, păcălit, mai am şi acel sentiment de incertitudine, de teamă,  care mă ţine încorsetat. Şi asta pentru că, odată păcălit şi dus cu vorba, e greu să mai pot fi recâştigat.

De ce oare trăim în această stare permanentă de a încerca să spunem vorbe şi nu adevărul, celor de lângă noi, de ce nu spunem adevărul, şi astfel să creem un climat de încredere, de libertate? Un citat care îmi place mult , spune : ” nu îmi pare rău că m-ai minţit, ci îmi pare rău că de acum nu mai pot avea încredere în tine”.

Cu toate că adevărul ar trebui să fie piatra de căpătâi a oricărei relaţii, ori societăţi, vedem tot mai mult cum, această temelie a adevărului, se surpă, e distrusă prin acţiuni mincinoase. Problema lipsei de încredere, unul în celălalt, provine din faptul că nu avem principiul adevărului clădit în viaţa noastră, preferăm să ne minţim pe noi înşine , şi să îi minţim şi pe alţii. Am fost de atâtea ori, fiecare dintre noi, duşi de nas, încăt  suntem reticienţi  chiar şi la cea mai sinceră iniţiativă a celui de lângă noi, o privim cu suspiciune, cu reţinere.

Soluţia redescoperirii spiritului de echipă, de naţiune, de popor, e adevărul, e clădirea tuturor relaţiilor pe sinceritate. Doar aşa putem fi liberi cu adevărat, putem trăi fără teamă. Pe de altă parte, secretul pe care îl cunosc şi cei care nu doresc unitatea ci dezbinarea, e dezinformarea, e minciuna, e distrugerea încrederii .

Avem de ales, în fiecare zi, între a spune adevărul, ori a spune minciuna, a trăi bazaţi pe  principii , ori pe şmecherii. Eu sper să reînvăţăm „adevărul” ca fiind modul de viată care ne împlineşte şi  face bine semenilor noştri.