Posts Tagged ‘stadion’

Deşi sunt un sportiv amator şi îmi place sportul, nu m-am apropiat de subiecte sportive pe aici, prin virtual. Totuşi, în ideea unei conexiuni cu viaţa cotidiană, vă invit la o reflecţie sinceră pe tema respectului pentru adversari, pentru cei care lupta împotriva noastră sau care au păreri diferite de ale noastre, dar care se dovedesc a fi mai bune.

Este cunoscută rivalitatea dintre Real Madrid şi FC Barcelona, dar şi pasiunile care se nasc , nu doar între fanii celor două echipe, ci în întreaga lume, atunci când se dispută vreun meci între cele două combatante. Nu contează locul în clasament, nu contează cine e antrenor sau cine sunt jucătorii, tot ce contează e meciul, ambiţiile care sunt puse în joc. Şi cu toate astea, într-un meci cu o asemenea încărcătură, a fost un moment în derularea istoriei, în care parcă timpul s-a oprit în loc, parcă toţi spectatorii au rămas înmărmuriţi, dar aplaudând. În sezonul 2005-2006, la meciul disputat pe Santiago Bernabeu, stadionul celor din Madrid, toţi spectatorii madrileni au aplaudat, în picioare, golul marcat de Ronaldinho, jucător al echipei adverse. A fost ceva de vis, ca un jucător al echipei adverse, rivala „de moarte” să fie aplaudat de fanii lui Real Madrid; şi asta nu la scorul de 8-0 sau 7-1 pentru Real, ci la 2-0 pentru Barcelona.

Destul cu sportul, trecem la viaţă, la noi, la aplauze, la respect, la stimă, pentru… adversari. Mai se găseşte aşa ceva în atitudinile noastre, în mintea şi în inima noastră? Mai pot respecta „adversarul” care are opinii mai bune  ca ale mele, care are succes, care e apreciat de alţii, mai mult decăt sunt eu? Când o fi fost ultima dată, când am putut felicita pe cel care a fost mai bun decăt mine, pe cel care a reuşit să meargă mai repede decât am mers eu? Şi aici mă refer strict la cel care se dovedeşte a fi mai bun ca mine, prin căi legale, corecte!

Nu ştiu dacă cumva acesta e motivul  principal pentru care suntem aşa dezbinaţi, dar unul dintre motivele majore sigur e! Ne privim încrâncenaţi unul pe celălalt, tot timpul în competiţie cu cel de lângă noi, nu acceptăm că altul poate fi mai bun decât noi şi să îi apreciem meritele. Singurul nostru adversar , ar trebui să ne fim noi înşine, pe acela să vrem a-l depăşi în fiecare zi, tot mai departe şi mai sus să păşim de la zi la zi. Şi atunci poate, în loc de întrecere va fi susţinere, în loc de adversar va deveni coechipier!

Reclame

Vă mărturisesc că nu am fost pe Naţional Arena, am văzut cum arată doar în imagini la TV, când mă mai uit pe la meciuri. Dacă e să dăm ascultare la unii, e o bijuterie arhitecturală; dacă e să  îi ascultăm pe alţii, încă nici acum nu e gata. Acelaşi sentiment de neterminat, negata, l-au avut şi ziariştii olandezi prezenţi la meciul dintre Steaua şi Twente, că doar nu degeaba au întrebat, văzând „bijuteria”: „voi când terminaţi stadionul?”. Or fi invidioşi, or fi răutăcioşi, or fi fost băuţi, nu ştiu ce să zic, dar adevărul e că am ieşit iar în lumea largă cu ale noastre investiţii neterminate. Cu banii terminaţi şi cu lucrarea neterminată. Suntem noi, românii, experţi în aşa ceva, în lucruri şi lucrări care le începem şi pe undeva, din diverse motive , ne împotmolim, sau spunem că e gata, tăiem panglica, dar de fapt mai e mult şi bine de lucru. Aici ne referim în mare măsură la istoria recentă, post 1989, istorie care permite să termini banii toţi, când ai ajuns la jumătatea proiectului şi să nu te ia nimeni la întrebări. Totul a început de la revoluţia din 1989, cu morţi, împuşcaţi şi răniţi, procese începute dar…neterminate până în zi de azi, cu adevăr neştiut nici măcar în 2012. Tot cam de pe atunci a început şi tranziţia spre ceva, spre democraţie , dar nici măcar profeţia lui Silviu Brucan nu s-a adeverit, cum că în 20 de ani românii vor învăţa democraţia; aşa că tot în tranziţie ne aflăm şi normal că dacă e tranziţie e tot … neterminată. Şi am continuat cu punctul 8 al proclamaţiei de la Timişoara, pe care iarăşi am oprit-o la nivelul…neterminat. Am fost consecvenţi în începuturi cu autostrăzi, trenuri pentru transportul TIR-urilor pe teritoriul ţării, diguri şi baraje, blocuri şi mall-uri; ca să nu mai vorbim de micile edificii locale: parcuri, şcoli, case de cultură, etc. Şi după cum consecvenţa e răsplătită, aşa a fost şi în cazul nostru, mai bine zis al lor, al celor care au fost răsplătiţi regeşte pentru toate aceste lucrări…neterminate.

Una din dorinţele mele de trecător român pe pământ, ar fi să pot cicula pe autostrada Deva – Nădlac – Budapesta – Viena, dar îmi e teamă, că nu voi apuca acea zi pentru că mă voi „termina” eu înaintea ei.

De ce aşa? C-aşa-i românul, veşnic în tranziţie. Şi nici măcar nu le e ruşine celor cărora ar trebui să le fie!

Pe lângă faptul că, în general, cam toată lumea dă impresia că se pricepe la toate cele trei domenii menționate în titlu, astfel încât ar putea discuta vrute și nevrute pe aceste teme,  și ar putea să participe la concursuri și talk-show-uri din aceste domenii, am descoperit un lucru pe care îl au în comun cele trei ( în afară de Gigi Becali!): TEATRUL. Cu siguranță ați auzit de multe ori expresia următoare, despre fotbaliști: ” joacă teatru dar e un actor slab”. Tot mai mult, din păcate, acest ”teatru cu actori slabi”, se regăsește atât în politică cât și în religie, pe lângă fotbalul deja menționat. Ce-i determină pe acești ”actori”, fie că sunt politicieni, ori fotbaliști, ori persoane religioase ( vorbind de creștini de toate rangurile ) să joace teatru, cand de fapt ei au altă meserie? Există o zicală care prezintă diferența dintre actor si crestin: actorul e persoana care prezintă , joacă o poveste care e inspirată din imaginația unui regizor, ca și când ar fi un fapt real, punând pasiune în acel rol, pe când creștinul e persoana care, cu toate ca își bazeaza povestea, narațiunea pe un fapt real, îl prezintă ca și când ar fi ceva imaginar, fără a se implica cu adevarat în rolul lui. Ce anume ii determină pe acești fotbalisti, politicieni, creștini,  să  încerce să ”fenteze spectatorii și criticii”?

Dacă ar fi să amintesc doar un singur lucru, cred că acesta ar cuprinde intreaga arie de răspunsuri: lipsa de respect. Lipsa de respect pentru ei inșiși, pentru spectatori, pentru adversari, pentru parteneri, pentru enoriași, pentru votanți, pentru Dumnezeu. Cei care merg la Biserică, pe stadioane și cei care urmăresc viața polittică, vor să vadă ceea ce e scris pe ”afiș”, adică servicii religioase, fotbal și politică. Ne mirăm  de ce încep să se goleasca stadioanele, sa fie din ce în ce mai puțini cei care merg la vot și cred în politicieni, precum și din ce în ce mai puțini interesați de serviciile religioase din Biserici? E din cauză că ” biletul” pe care îl plătesc nu e la ceea ce ei se așteaptă să însemne Biserica, fotbalul sau politica. Enoriașii vor pasiune, har de la preot, spectatorii vor dăruire, efort de la fotbaliști iar votanții vor fapte nu vorbe.

Speranțe mai sunt, dar trebuie recâstigată încrederea spectatorului, a enoriașului, a votantului participant la viața politică. Mingea e in terenul lor, ei știu cum trebuie să fie cu adevărat, si noi la fel știm. Suntem dornici să vedem TEATRU doar pe scenele de cultură, și nu pe stadioane, în săli de sedință sau biserici.