Posts Tagged ‘speranta’

Sunt în fața unei mari dileme cu privire la petrecerea zilei de 10 iunie 2012. Am varianta participării la alegeri în calitate de alegător, de om cu ștampila, pregătit ori ba, a pune în dreptul vreunui candidat preferat, dacă există așa ceva, sau a pune pe toți ștampila, în semn de protest fața de cei puși pe listă. Sau… am varianta de a mă face că  uit că sunt alegeri și să mă duc spre locurile mirifice situate in Hawai. Totuși, ca un bun cetățean, cred că o să aleg a merge la vot, cu speranța că vor câștiga doar oameni cinstiți, corecți, integri, demni. Cam aceeași speranță pe care o am de  ajunge vreodată în Hawai. Așa că sunt plin de speranțe!

Reclame

Am crezut că odată cu terminarea regimului comunist am scăpat şi de minciuna în care trăiam: recolte record de grâu şi porumb la hectar, oameni având de toate şi cu cămările pline, căldură în spitale şi şcoli, copii ţinuţi în cele mai bune condiţii în orfelinate. Am crezut că minciuna sau spunerea trunchiată a faptelor, era o problemă ce ţinea de comunism, de Ceauşescu şi tovarăşii lui. Şi am aşteptat democraţia, ca pe un tărâm al adevărului, al lucrurilor spuse pe nume şi fără ascunzişuri, că doar aveam libertatea câştigată, libertate de exprimare, libertatea cuvântului. Şi iată că au trecut anii peste noi, dar adevărul tot nu e la loc de cinste în ţara noastră. Trăim în minciună şi făţărnicie, şi vrem progres, ne ascundem faptele de corupţie şi mizeriile, şi vrem prosperitate şi belşug; suntem conduşi de oameni care fac legi strîmbe şi care nu se aplică, şi vrem să păşim pe un drum drept. Vrem să o ducem mai bine, să avem un statut ca şi naţiune, dar nu suntem dispuşi să plătim preţul pentru aşa ceva, nu suntem gata  a pune adevărul acolo unde trebuie, la masa noastră, în casele noastre, în naţiunea noastră.

În anul 2012, poate a sosit în final momentul să alungăm minciuna din ţară, să punem valorile adevărate la locul lor. Ne minţim şi suntem minţiţi că nu avem resurse naturale, spirituale şi morale, şi de asta suntem unde suntem, când de fapt ele sunt vândute altora  sau forţate să plece în alte ţări, pentru că aici nu sunt preţuite. Suntem minţiţi de o clasă politică, cu aceleaşi personaje de la începutul democraţiei şi până acum, cum că ar sluji cetăţeanul şi alegătorul, când ei îşi slujesc şi servesc propriile interese. Aproape aceiaşi lideri sindicali,  care sunt în fruntea noastră, dar care nu ne mai reprezintă demult din cauza compromisului, se miră de ce nu mai iese nimeni în stradă la chemarea lor.  Autostrăzile neconstruite şi calea ferată distrusă, ne duc departe de Europa civilizată, ne apropie de a fi ruşinea vechiului continent, în loc să ne apropie de  ţările civilizate.  Pământul altădată bogat de roade, e lăsat în paragină ,pentru că e mai comod să faci bani cu produsele pline de hormoni din alte ţări, decât să le produci în propria ta ţară, cu proprii tăi oameni. Legile şi justiţia nu fac altceva decât să promoveze şi să dea dreptate minciunii, ele care ar trebui să demaşte minciuna şi să o condamne, să restabilească dreptatea şi adevărul.

Ne-am obişnuit să fim  doar critici şi observatori ai minciunii, dar nu promovatori ai adevărului; să detestăm mizeriile făcute de unii şi alţii, în grupurile noastre, dar nu ca şi naţiune pe de-a-ntregul, printr-un glas puternic, care să strige „Jos minciuna, destul”. Ne este greu să ne unim, pentru că am fost dezbinaţi, pentru că fiecare avem probleme, pe care le-au adus dezinteresul şi răutatea celor care ne-au condus. Adevărul poate ieşi la iveală doar făcându-l vizibil tu şi eu şi toţi cărora ne pasă. Indiferenţa nu va face altceva decât să înflorească şi mai mult minciuna, şi mai mult să fie la vedere, cei care îşi vor propriul bine, nu al poporului.

Nu există soluţii „abracadabrice”, care să facă minuni peste noapte, pentru că soluţia eşti tu şi sunt eu, e adevărul spus de tine şi de mine, e denunţarea minciunii văzute de mine şi de către tine. Înainte de a clădi ceva sănătos, ceva adevărat şi frumos la privit, trebuie dărâmat tot ce e mincinos, tot ce e negru şi urât mirositor. O ţară nu va propăşi prin minciună, nu va progresa  atât timp cât e condusă prin oameni care fac legi care să le servească interesele, nu va găsi soluţii prin traseiştii politici, care tot ei vor să conducă, după bunul plac.

Spuneţi nu minciunii, spuneţi nu falsului şi făţărniciei, spuneţi nu vorbelor goale fără fapte. Doar aşa mai putem avea o şansă ca şi indivizi, ca şi naţiune, doar aşa ne mai putem trezi la viaţă din plin, nu doar la una  trăită de pe o zi pe alta; doar aşa putem ridica capul sus, nu să ne fie ruşine că suntem români, doar aşa putem să muncim pentru binele ţării noastre, nu  prin alte ţări şi pentru alte ţări, doar aşa putem fi proprii noştri stăpâni, şi nu slugile altora.

Toţi cei care încă mai credeţi că adevărul trebuie să domnească în România, toţi care mai credeţi că mincinoşii nu mai trebuie să ne conducă, toţi care mai credeţi că vremea vorbelor goale s-a terminat, venind vremea faptelor,  e momentul să lăsăm indiferenţa la o parte, e momentul să ne unim, de dragul nostru, pentru binele nostru.

Dacă ar fi să spiritualizăm existenţa noastră, într-un fel în care să ne raportăm la două din evenimentele mari ale creştinismului, evenimente pe care le sărbătorim în aceste săptămâni, am putea spune că întreaga viaţa se perindă între „Intrarea Domnului Isus Hristos în Ierusalim”, adică popular numită Florii, şi „Învierea lui Isus Hristos”, Paştele în termeni mai cunoscuţi. Şi de ce fac această referire şi această asemănare? De ce aş presupune că fiecare creştin are viaţa cuprinsă între eceste două evenimente? Pentru că nu de rare ori, asemenea copiilor şi mulţimilor din Ierusalim, care strigau „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Osana, Fiul lui David”,  glasurile noastre se înalţă spre Dumnezeu, spre Isus Hristos, lăudându-L pentru ceea ce a făcut în viaţa noastră, pentru  rezolvarea miraculoasă a vreunei probleme; ori strigându-L pentru a ne ajuta, pentru a ne scăpa dintr-o situaţie aparent fără ieşire. Şi aceste cazuri, reprezintă „Floriile” vieţii, perioade din viaţă când Dumnezeu îşi are locul în existenţa noastră. Dar nu trece mult, poate  nici măcar o săptămână, căt e între Florii şi Paşte, şi uităm de ce a făcut pentru noi, sau că ne-a ajutat, şi începem ” săptămâna patimilor”, începem să strigăm ” la răstignire cu El, nu mă interesează cine e”. Şi acest „la răstignire”, nu  e strigat la propriu, ci dovedit prin faptele noastre, prin vorbele şi acţiunile noastre, prin indiferenţa noastră faţă de El. Cu fiecare vorbă urâtă, cu fiecare act de ură şi răutate, nu facem altceva decât să ne dezicem de Dumnezeu!

Fiecare avem ” Floriile” noastre, unele atât de bucuroase şi pline de speranţă că Dumnezeu ne ajută şi ne poate mântui şi salva. Dar vine, din păcate, „săptămâna mare” a vieţii, în care ne lepădăm de El, ne ruşinăm şi Îl negăm. Întoarcem spatele Celui ce totuşi  a mers spre răstignire, de dragul nostru. Ciclicitatea acestor evenimente din viaţa noastră, nu e similară cu cea a evenimentelor pe care le sărbătorim, ci e dată de noi, de atitudinea noastră, de  felul nostru de  a trăi.

Să avem mereu Florii bucuroase şi împlinite, Paştele să ne aducă mereu aminte de minunea că putem mereu renaşte,  că putem învia chiar când totul pare mort. Iar „săptămâna patimilor”, să nu o trăim nicicând în viaţa noastră, nelăsând ca lepădarea de Dumnezeu şi răstignirea Lui să aibă loc în inima noastră!!

Fochist de intervenţie

Posted: 17/03/2012 in Diverse
Etichete:, , , , , , ,

Când vine vorba de făcut focul în sobă, aşa cum spune vorba din popor, trebuie „să fii pupat multe ţigănci” pentru a îl aprinde din prima. Dacă cu ” pupatul ţigăncilor” se pare că am stat destul de bine la viaţa mea din moment ce în proporţie covârşitoare reuşesc să îl aprind din prima, în relaţia cu focul, mai apare un aspect important: reaprinderea jarului atunci când de abia mai sclipeşte. Încă nu am descoperit în „tradiţia românească” pe cine sau cum trebuie să pup ca să îmi reuşească, dar astă operaţie e mult mai grea. Necesită insistenţă, răbdare, tehnică de suflare şi aşezare a lemnelor. Nu e uşor , dar satisfacţia reuşitei e maximă, când vezi cum un firicel de jar e transformat într-un foc care face vâlvătaie roşiatică. Cu siguranţă mulţi ştiţi despre ce vorbesc, pentru că românul e un fan înrăit al grătarelor, al focului în mijlocul naturii.

Acelaşi foc puternic, urmat de un firicel de jar care abia mai e vizibil, e adeseori viaţa noastră sau a semenilor noştri. Ardem puternic de parcă niciodată nu ne-ar dispărea puterea, şi… dintr-odată, din te miri ce motive întemeiate sau mai puţin întemeiate, ne stingem, pălim, ne transformăm în jar, mai mult stins decât arzând. Vedem asemenea oameni în fiecare zi, sunt dintre ai noştri prieteni sau cunoştinţe, oameni care o dată erau plini de elan, de zel, de avânt în a muta şi munţii; iar acum, nu îi mai interesează nimic şi nimeni. Cum ne raportăm la asemenea „jar” care abia mai fumegă, la asemenea oameni care trăiesc doar pentru a nu muri, dar nu îi mai mână nimic în viaţă? Cum pot să reaprind la viaţă, la speranţă un asemenea prieten? E de datoria mea să mă „bag” în viaţa lui sau „nu mă interesează, e viaţa lui, face ce vrea cu ea”?

Într-o societate din ce în ce mai egoistă, centrată pe „eu”,  pe mine şi nevoile mele, unul câte unul , focurile din viaţa noastră sau a semenilor, se transformă în jăratec, se apropie a deveni scrum. Cineva, poate eu, poate tu, mai putem şi vrem să ne oprim lângă astfel de oameni, mai putem să avem răbdare cu ei, mai putem să le reaprindem flacăra speranţei, a unui nou început. E muncă grea, e sacrificiu care cere timp şi dăruire; dar e şi satisfacţie, e bucurie, e mulţumire lăuntrică.

”În mijlocul iernii grele, am descoperit că în mine există o vara de neînvins”

E un citat de sezon, fie că ne referim la iarnă ca și anotimp, fie că ne referim la iarnă ca situații grele, de orice natura, prin care trecem. C-o fi una . c-o fi alta, că vorbim de individ,  că vorbim de popor, accentul nu trebuie pus pe iarnă, pe greutăți, pe probleme, ci pe vară, pe rezolvarea problemelor și resursele care sunt în noi. Oricât de iarnă ar fi împrejurul nostru, oricâtă împotrivire ar exista iar necazurile cât de mari,  puterea pe care ne-o dau visurile noastre, speranțele noastre, poate fi mai mare decât greutățile. Sună frumos în citat, dar cum e cînd e să treci la punerea în practică? Găsim în noi resurse, putere, să trecem peste orice iarnă?  Aceste resurse nu apar de ”nici unde” și de ”nicăieri”. Dacă ne hrănim cu ”iarnă” tot timpul, să nu ne mirăm că vom avea ”iarnă” mereu, sau altfel spus dacă suntem prăpăstioși, vedem doar negru la orizont, nu cultivăm speranța și credința în Dumnezeu, atunci nu vom putea înfrunta problemele vieții cu speranță, zâmbet și încredere.

Ceea ce sădim în noi în clipele bune, cu aceea trăim în clipele grele.

Să fiți văratici!