Posts Tagged ‘romani’

Nu știu care e situația în alte țări sau în alte culturi, dar sigur noi românii suferim de sindromul ”grupurilor și găștilor” la nivel virtual, declarativ și pe hărtie ! Toți dintre noi vrem să creăm ceva nou, să fim mai deosebiți, să strângem lumea în jurul unui nume sau unui ideal; și astfel, în loc să ne asociem cât mai mulți la un grup mare, cu idealuri comune, cu țeluri clare și obiective concrete, preferăm să ne împrăștiem în mii și mii de grupulețe, găști și organizații. Așa ajungem să avem ”grupul care luptă împotriva disocierii în grupuri” sau ” organizația ce militează pentru unificarea tuturor organizațiilor”.

Nu știu de când a pornit acest spirit în poporul român, dar sigur acum e un vârf, e apogeul unei perioade. Tristețea e însă, că dacă vrem să   facem  chemare la ”luptă” reală, la nivel de acțiuni, a unui astfel de grup, o să vedem că totul se rezumă la declarații.

Până una alta, e de preferat să învățăm a ne grupa bine și a acționa și mai bine.

Reclame

Nu știu dacă a mai fost vreo perioadă cu așa densitate de evenimente pe zi sau pe oră, ca cea pe care o trăim acum în Romănia. e Doar cea de la evenimentele din decembrie 1989 poate fi comparată ca amploare cu cea actuală, doar că atunci era doar o televiziune care să prezinte situația. Acum în schimb, din ”breaking news” nu ne mai scoate decât ”good news”. Dar din păcate aceste vești bune pe care le așteptăm se lasă înghițite de veștile rele, anormale, care se întâmplă.

Mă gândesc în perioada asta la câteva ”breaking news” care mi-ar plăcea să le aud, să le văd întâmplându-se, dar încă nu găsesc televiziunea, oamenii și poporul care să le transmită și să le facă posibile:

1. politicienii corupti din toate partidele își recunosc greșelile și renunță la viața politică

2. toți politicienii, indiferent de culoare, își dau mâna pentru România, pentru români, pentru binele țării

Mi-ar fi suficient atât să aud, aș vrea să văd că e dată la o parte minciuna, răutatea excesivă, invidia. Astea ne omoară în primul rând, nu legile proaste; interiorul putred dă mirosul groaznic în societate și face ca țară să fie așa cum o vedem cu toții.

Breaking news – românii își cântă imnul cu demnitate, trăindu-l”

Nu ştiu cum e la alţii, dar eu când mă gândesc la modul de lucru din parlament, îmi pun câteva întrebări:

1. de ce parlamentarii  au voie să lipsească cât vor, nemotivat, sau cu motive care mai de care mai „puerile”, iar salariaților, în baza contractelor colective de muncă, li se poate desface contractul individual de muncă, la trei  zile ( sau numărul stabilit de contract) de absențe nemotivate?

2. de ce au voie să vină la orice oră la servici și să plece la orice oră, fără nici o sancțiune?

3. de ce își votează ei singuri drepturile și beneficiile materiale,  drepturi care fac referire la persoana lor proprie?

4. cum pot fi retrași din funcție dacă nu își îndeplinesc misiunea pentru care cetățenii i-au ales?

Sau oare mi le pun degeaba aceste ]ntrebări? Noi, ca şi popor, mai avem puterea şi voinţa de a încerca să schimbăm lucrurile care nu sunt la locul lor? Dacă de la cei care ne conduc, majoritatea oamenilor şi-au luat gândul că ar putea să se mai schimbe,  oare şi de la noi înşine ne-am luat gândul că am mai putea să schimbăm ceva? Mai trist decât să îţi pierzi încrederea în alţii, e să ţi-o pierzi în tine însuţi. Atât timp cât ne mai avem pe noi înşine, cât încă mai credem în noi şi în resursele şi capacităţile noastre, încă mai e speranţă, mai e şansă în a lua atitudine. Mă doare, ne doare, dar cred că nu într-atât de mult încât să vrem a face ceva, să pornim la drum, întâlnindu-ne cât mai mulţi şi dorind să schimbăm în bine aceasta ţară..

Mi s-ar părea normal,  aşa ca în orice instituţie sau companie care se respectă, şi pentru cei care doresc să se „angajeze” în Parlament sau în administraţia locală,  prin alegeri, să fie incluse nişte cerinţe clare, să fie recrutaţi doar aceia care corespund criteriilor de selecţie. Dar spre deosebire de o anume companie, unde cerinţele sunt impuse de către conducere, adică, director sau consiliul  de administraţie, pentru cei care vor să fie pentru un mandat, ori mai multe, în funcţii de conducere ale statului, cerinţele să fie expuse de către cei cărora o să le „slujească”, adică  de către cetăţenii cu drept de vot. Şi atunci v-aş invita, pe voi, „consiliul de administraţie” al României, pe voi cei cu drept de a alege, să puneţi pe lista de criterii, acele calităţi, trăsături de caracter sau abilităţi, care doriţi să le aibă cel care să vă reprezinte. Să fie o listă deschisă, una care să ajungă şi la ochii pretendenţiilor, care să vadă că juriul de selecţie, e unul pretenţios, unul care nu mai acceptă orice şi pe oricine.

Îmi cer permisiunea să înşir eu pe foaie, căteva indicii, câteva trăsături şi calităţi,  pe care le-aş considera de nelipsit la o persoană, care reprezintă statul, care ne reprezintă pe noi. Nu o să folosesc cuvinte mari, nici pretenţii absurde nu o să formulez, pentru că trebuie să fim realişti, şi să conştientizăm că avem de a face cu oameni.

1.  să ştie a stăpâni arta dialogului deschis, sincer, cu orice persoană, indiferent de gradul de civilizaţie  sau cultură al acesteia, şi mai ales fără a face din volumul vocii, arma preferată în impunerea punctului de vedere

2. să accepte că nu el, sau partidul din care face parte, deţine adevărul absolut, şi că idei bune şi demne de a fi puse în practică pot veni chiar şi de la adversarii politici

3.  să nu promită doar cu scopul de a fi ales, ci să promită  doar ceea ce va încerca să şi ducă la îndeplinire. dar mai ales să fie responsabil în faţa alegătorilor pentru promisiunile sale

4.  să nu uite că a fost ales pentru a sluji pe cei ce l-au ales, şi că a ajuns acolo nu prin numire, ci prin alegerea oamenilor, la care trebuie să le acorde respectul întotdeauna

5. reusrsele materiale şi umane pe care le gestionează datorită funcţiei pe care o are, să le privească ca şi un bun al statului şi să le folosească în principal pentru binele românilor şi a României, şi nu pentru satisfacerea propriilor interese

6. banii pe care îi câstigă datorită funcţiei pe care o ocupă, probabil sunt suficienţi şi mult mai mulţi ca ai acelora care l-au ales, aşa că nu are rost să se lăcomească la a mai lua încă din ceea ce nu i se cuvine de drept

7. timpul  pe care îl petrece la noul loc de muncă, nu e timpul împlinirilor şi căpătuielilor  materiale personale, ci e timpul în care poate arăta cetăţenilor că e cel mai bun, că a fost ales pe merit şi că cei care l-au ales pot fi mândri de el

8. prezenţa la locul de muncă şi îndeplinirea sarcinilor, nu e ceva opţional, astfel încât lipsa nemotivată, neimplicarea, sau dormitul în papucii statului, nu pot fi justificate şi acceptate de către cei care l-au „angajat”, adică alegătorii

9. lupta politică nu exclude respectarea principiilor şi valorilor adevărate, a adevărului, a onestităţii, a bunătăţii şi respectului de sine şi al semenilor, pentru că în cele din urmă e OM , şi abia apoi politician

10. scuzele nu sunt făcute pentru a fi aruncate cu orice ocazie a nerealizării sarcinilor, pentru a constitui evadarea de la orice eşec, ci sunt pentru a demonstra că s-a încercat a se face un anumit lucru, a se duce la îndeplinire un anumit proiect, dar din motive, independente de voinţa persoanei implicate, nu s-a putut realiza acest fapt

11. pentru că nu ştie cu adevărat cine l-a votat şi cine nu, trebuie  să respecte toate persoanele la fel, trebuie a da ascultare la nevoile şi problemele tuturor, astfel încât cei care l-au votat să se bucure că nu s-au înşelat, iar cei care nu l-au votat să regrete acest lucru

12. dacă partidul l-a propulsat pentru a fi ales, sau independenţa politică i-a adus succesul, atunci ar trebui să rămâna fidel acelui partid sau independenţei lui, pentru că dacă e dispus să îşi trădeze  propriile principii, cu atât mai mult va fi dispus să îşi trădeze alegătorii

Sigur mai sunt şi altele, la fel de pertinente, la fel de necesare, pe care vă las pe voi să le scrieţi. Şi poate dincolo de dorinţele, cerinţele şi năzuinţele noastre, cu privire la cei care vor fi aleşi, vom putea chiar să ne  bucurăm de astfel de oameni, al căror caracter să arate că doresc să ocupe acea funcţie cu scopul de a face bine altora, de a îşi aduce contribuţia pentru binele tuturor românilor.

Nu e vorba de nici un pamflet, nici măcar vreo „miştocăreală” cu privire la te miri ce subiect; e poate unul din cele mai serioase lucruri care pot fi spuse. Când e vorba de principii, şi mai ales când e să le privim serios, atunci trebuie să conştientizăm importanţa lor.

Privind în urmă, la anii de comunism, descoperim adevăraţi eroi, adevărate repere de moralitate, credinţă, luptă şi înverşunare; au luptat pentru principii, pentru valori, pentru  adevăr. Poate pe nemerit, se spune că poporul român e unul compus din laşi, din trădători şi din oportunişti. Această caracterizare nu e însă pentru cei care au răbdat totul pentru a nu îşi călca principiile şi a nu da înapoi de la crezul lor. Şi cu toate astea, cu toate bătăile şi chinurile cumplite, au continuat să lupte, să creadă, să spere. Şi credinţa lor, după mulţi ani, a ajuns a se dovedi că nu a fost zadarnică.

Acum, noi, urmaşii acestor eroi neînfrânţi, nu mai prea avem ce apăra. Comunismul a dispărut, dar din păcate au dispărut şi principiile pentru care să luptăm. Bătăile nu mai sunt la ordinea zilei, dar suntem imobilizaţi de indiferenţă. Strigăm că nu mai putem, dar nu ne unim, spunem că ne e greu, dar nici măcar nu ne mai luptăm.

Viaţa e o luptă; a fost pentru cei care au luptat împotriva comunismului, e  şi pentru noi, cei care luptăm împotriva metehnelor comuniste. Dar lupta nu e cu cei care sunt acum,  şi nu a fost cu comuniştii; lupta e cu principiile pe care vrem sau nu a le călca, cu valorile pe care vrem ori ba a le trăi. Lupta e cu noi, pentru că dacă pe noi ne convingem că avem pentru ce lupta, atunci bătălia e câştigată, dacă avem principii şi valori pe care să le apărăm, atunci există speranţă la victorie.

Am văzut în săptămâna care s-a scurs şi în cea în care suntem, iaraşi o mostră de civilizaţie politică românească, în persoana domnului Becali, iar apoi l-au urmat cu declaraţii, care mai de care mai obraznice, Solomon şi Ponta. Becali     a lovit o ziaristă şi a făcut circ cu reporterii, pe când ceilalţi doi , au fost, sau sunt gata, să omoare pe X sau Y; şi mi-a venit instantaneu în minte întrebarea din titlu: oare chiar asta merităm, oare chiar aşa de în ultimul hal am ajuns noi, ca şi cetăţeni, încăt trebuie să suportăm astfel de oameni, care să ne conducă, ba la Bucureşti, ba la Parlamentul Europei, ba la nivelul autorităţilor locale? Şi aici nu e vorba de jolly joker-ul televiziunilor din România, indiferent că aduce vorba despre politică, religie ori fotbal, adică, doar despre Gigi Becali, ci despre din ce în ce mai mulţi. Parcă pe zi ce trece, măsura de tupeu, de obrăznicie, de răutate, atinge praguri din ce în ce mai mari; nu contează pe ce funcţie politică e persoana, nu contează că azi e acolo şi mâine nu mai e, trebuie dovedită grosolănia până la capăt, cu orice ocazie. Fie că e un oarecare minuscul om politic de judeţ ori oraş, ori mare demnitar, nu se poate să nu îşi probeze limbajul, ori mimica, ori acţiunile, negative, pe niscai colegi , ori chiar pe cei cărora le-a promis că o să îi servească şi să le apere interesele. Nu e generală chestiunea, dar e de amploare, pe scară largă.

Se prea poate să nu mai pot privi eu circul ăsta, sau să fie prea mult; se prea poate ca unora chiar să le placă să vadă jigniri de tot felul la TV, făcute de către oamenii politici, şi apoi să spună cu mândrie: „eu pe ăsta l-am votat, mă reprezintă 100%”. Nu merg pe ideea  „sfântului” politic, pentru că nu e candidat sau absolvent de teologie, dar de la a vorbi politicos, şi până la  a arunca cu jigniri, în dreapta şi stânga, în alegători şi în adversari politici,  e cale lungă. Poate am eu o altă concepţie despre comportamentul si limbajul pe care trebuie să îl aibe o persoană publică, poate s-a schimbat sensul expresiei „noblesse oblige”, poate chiar aşa o fi limbajul oamenilor politici şi prin alte ţări civilizate, poate, poate!

Oricum ar fi , eu cred că nu merităm să fim părtaşi la aşa ceva, şi asta nu în sensul de a schimba canalul când auzim aşa ceva. Ci nu mai trebuie să avem de a face cu astfel de oameni în funcţii de conducere şi reprezentare politică, în posturi publice.. Sau poate, fiind urmaşi de-ai romanilor, chiar ne place circul şi pâinea, chiar vrem sânge, chiar şi  verbal, doar să fie! Şi atunci, chiar merităm! Din plin!

Am auzit multe istorisiri despre poporul german şi cetăţenii care compun această naţie , cum că ar fi un popor mai „rece”, nu aşa deschis ca şi latinii când e vorba de relaţii. Chiar îmi povestea o cunoştinţă, că  gazdele germane, dacă cineva vine în vizită la ei, nu consideră ca fiind normal şi politicos, să fie serviţi cu un suc sau o prăjitură. Acesta e felul lor normal de a fi, nimic deosebit, pentru că, aceeaşi purtare o au faţă de toţi. Totuşi, pentru că noi românii, suntem ingenioşi şi pe deasupra suntem şi latini mai siroposşi, am transmis din curtoazia noastră şi etniei rromilor, conlocuitori ai aceluiaşi pământ românesc. Aşa se face că, în încercarea de a schimba puţin sentimentele reci ale germanilor, şi a le încălzi puţin, compatrioţii noştri ţigani din Fântânele, au început a face declaraţii de dragoste, nu unui neamţ oarecare,  ci chiar doamnei Angela Merkel: ” Te iubim, eşti mama Europei„. Aşa declaraţie „live”, în auzul tuturor, emoţionantă până peste lacrimi, demult nu am mai întâlnit, poate de la plânsul lui  badea Traian pentru neica Theodor. Dar e de admirat, recunoştinţa lor, a rromilor,  fie chiar şi de pe buze deocamdată, pentru cel care le face bine, care îi ajută. Dacă e de învăţat ceva de la ţigani, e această abilitate în a se descurca, în a lupta pentru un trai mai bun, de a fi gata să iei totul de la capăt în altă parte şi în alt context, în speranţa unui viitor mai bun. Să te muţi cu mic cu mare, dintr-un sat, peste 700 de persoane, în Berlin, eu zic ca e o reuşită pentru naţia lor. Ia să ne punem în situaţia lor: oare ne-am fi ajutat unii pe alţii astfel încât să facem să ajungă cât mai mulţi români la un trai mai bun? Hmm! ” Dar de  ce să o ducă şi vecinul meu bine, lasă să rămână în România, la săpat şi la patron”.

Cine spunea că dragostea trece prin stomac, a avut dreptate într-o anumită privinţă. Iubim pe acei conducători care oferă ceva „şi la gura noastră de mâncare”, care ne asigură un trai decent. Ţiganii, se pare s-au cam săturat a mai aştepta să trăiască bine aici în Romănia; şi preferă să spună „te iubesc”, unui popor care îi oferă un viitor, unui om politic despre care nu au auzit prea multe, dar văd ce face pentru ei. Oare când auzim şi la noi în ţară „cuvinte de amor”, declaraţii de dragoste, la adresa oamenilor politici!?

P.S!

Din păcate la Berlin, nu se pot creşte animale pe lângă casa omului, aşa ca dorul de un purceluş ori o găină, crescute în aer liber, e mare!!