Posts Tagged ‘picioare’

” Pentru aceea, „îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi. Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre”, aşa încât cine este şchiop să nu se abată, ci mai vârtos să se vindece.”  – Epistola către Evrei , cap.12:12,13

Nu știu dacă vreo altă imagine exprimă mai bine spiritul de echipă, atitudinea de dependență între oameni, între cetățeni, decât cea pe care o sublinează apostolul Pavel ( posibil scriitor al epistolei către Evrei). Trăim într-o perioadă a individualismului, a jocului bazat  pe persoană mai mult decât pe echipă. Fiecare alergăm pe culoarul nostru, avem privirea doar înainte, mereu în cursă cu noi înșine și cu cei de lângă noi. De cele mai multe ori nu observăm că în aceeași cursă, spre o destinație înspre care și noi mergem, mai merg și alții, dar care au nevoie de mâna noastră întinsă, de susținerea noastră, de vorba noastră bună. Pentru mulți trebuie să fim picioare, pentru că nu mai pot păși din cauza greutăților și umerilor lăsați. Alții au nevoie de gura noastră pentru că buzele le sunt încleștate de atâtea strigăte neauzite de nimeni. Mâinile noastre trebuie dăruite uneori celor care au rămas fără mâini din cauză că alții li le-au legat la spate. Dar cum să facem toate astea cînd noi avem nevoie de picioarele noastre să alerge pe drumurile intereselor noastre meschine uneori? De ce să vorbim pentru alții și să le susținem cauzele aproape neauzite de nimeni, când a noastre glasuri trebuie să vorbească pentru noi, pentru binele nostru egoist?

E vremea întoarcerii spre echipă, spre coechipierii echipei, spre cei care au nevoie de ajutor. Binele meu trebuie să devină binele celui de lângă mine, inima trebuie să bată alături de inima aproapelui meu. Viața mea trebuie să devină încurajare pentru aproapele meu, ca și el să lupte și să nu renunțe la alergare, la luptă Doar astfel vom putea redescoperi frumusețea jocului în echipă, satisfacțiile victoriei în comun!

Dacă nu mi-ar fi puţin mai mult ruşine, poate v-aş arăta, printr-o fotografie, cum se prezintă geamurile uşii de la sufragerie, după salutul de bucurie şi salturile de veselie ale câinilor noştri, la momentul întoarcerii  noastre acasă după o absenţă de o zi întreagă. Sunt semne ale intenţiei lor de a ne îmbrăţişa, de a ne spune că se bucură de revedere, cred că şi ar vrea să scrie ceva pe geam! Chiote, sărituri în două picioare, sunete de salut pe toate tonurile posibile- astea sunt semnele care însoţesc venirea noastră acasă. E o bucurie de nedescris, parcă nu ne-ar mai fi văzut de când lumea. Pornind de la acest context care se creează de fiecare dată,  în familia noastră lărgită, mi-am pus întrebarea sinceră şi legitimă, poate chiar deranjantă: când m-am bucurat cu adevărat ultima oară, dar aşa încât să tresalt de bucurie, atât în exterior cât şi ca interior, în inimă?

Veţi spune că nu mai suntem copii pentru a ne putea exterioriza chiar aşa puternic, încât să sărim pe pereţi de bucurie; ori că într-o asemenea situaţie economică, socială şi politică, numai chef de  exprimări ale bucuriei  de genul acesta, nu mai avem. Sau că suntem, noi de felul nostru, mai închişi în noi, şi de fapt ne bucurăm, dar aşa discret. Şi totuşi, când v-aţi bucurat din plin, pe săturate şi fără reţinere, ultima dată? Să fii fost în copilărie, să fi fost când am luat „bacul”, să fi fost când ne-am găsit partenerul şi ne-a spus „DA”, să fi fost săptămâna trecută sau chiar ieri?

Nu v-aş recomanda să vă manifestaţi aşa intens ca şi dulăii mei, nu de alta dar după aceea trebuie spălate geamurile sau pereţii sau hainele. Dar, dincolo de toate problemele şi grijurile şi apăsările cotidiene, inima noastră, faţa noastră, tot ceea ce înseamnă „noi”, are nevoie de veselie, are nevoie de tresăltare, are nevoie de puţină bucurie nebunatică, din când în când. Dar nu una artificială sau forţată, ci una naturală, normală. Pentru că doar aşa faţa se înseninează, ridurile dispar şi problemele sunt îndepărtate, măcar şi pentru o zi, două sau, cine ştie,  poate permanent.

Am ajuns la încă un episod din viaţa lui Hachiko şi Kita, co-locatarii noştrii de fiecare zi. Au făcut paşi mari în comunicare, în înţelegere şi acceptare, în „jocuri de societate” şi de împrietenire. Se comportă grozav unul cu celălalt, chiar şi atunci când se muşcă. Îmi spunea un doctor, într-o anume situaţie, că doar doctorii se muşcă mai rău decăt câinii. Nu am vazut fizic, pe viu, doctori muşcaţi de alţi doctori, dar câini muşcaţi de alţi câini am văzut, şi arătau destul de rău; aşa că sincer nu aş vrea să vad cum arată doctorii după „muşcături”!!. Cei doi, ai mei, se muşcă doar în joacă, doar de amorul şi deliciul „fotografilor” şi spectatorilor. Au un stil foarte delicat , cu atenţie  se muşcă unul pe celălalt, doar de bot, de gât  şi de picioare. Nu atentează asupra altor părţi ale corpului celuilalt, şi totul se face cu mare grijă , fără a provoca răni sau „accidente” grave. E un adevărat spectacol să îi priveşti, te  bucuri şi destinzi în acelaşi timp văzându-i.

Aşa cum vă spuneam, mi-am adus aminte de zicala domnului doctor, şi am făcut analogie la „muşcătura” de om. Hai, nu spuneţi că  nu ştiaţi că omul  muşcă, că nu vă cred; sau chiar trăiţi pe un tărâm fermecat, plin de dragoste şi bunătate, şi atunci chiar nu înţeleg ce mai căutaţi pe aici să citiţi blogurile! Din păcate, muşcătura de om, e foarte periculoasă, pentru că provine de la o specie care e gata să sfâşie pentru a se apăra sau pentru a cuceri, Lasă răni foarte adânci, chiar cicatrici care pot rămâne pentru toată viaţa. O dată muşcat, dobândeşti, în cele mai multe  dintre cazuri, aceleaşi apucături cu ale celui ce te-a muşcat, adică înveţi şi tu să muşti, pentru a te răzbuna, pentru a „bate” şi tu pe altul la rându-ţi. Muşcătura poate fi chiar mortală, cauzatoare de moarte, nu neaparat fizică, dar psihică, intelectuală, emoţională. Pentru a fi „dresat” să nu mai muşte, omul face şcoli, cursuri, studii, pregătiri, seminarii; dar pentru unii, toate sunt în zadar, nimic nu le poate stăpâni dorinţa de  a mai muşca o dată, de   a mai simţi o dată dinţii înfipţi în gâtul adversarului. Şi astfel ajungem, ca ăntr-o viaţă de om, să adunăm multe muşcături, atît „oferite” cât şi „primite”.Şi luăm , dar şi dăm, nu ne lăsăm.

Zilnic mă uit la „muşcăturile” în joacă ale dulăilor, se hârjonesc dar nu se rânesc, se aleargă  unul pe celălalt, dar nu se accidentează. Poate va veni şi ziua când , fiecare va vrea să arate celuilalt că e „şeful” şi atunci vor trece şi la „muşcături” serioase. Până atunci însă, am de învăţat de la ei, să fiu drăguţ cu semenii mei, să le „închid” gura nu lovindu-i ci sfătuindu-i, să îi prind de picioare nu pentru a îi împiedica şi accidenta, ci pentru a îi atenţiona cu privire la drumul pe care merg, să îi prind de după găt nu pentru a-i lovi ci pentru a merge împreună cu ei. Încă mai am de învăţat de la câinii profesori şi alte lecţii, pe care le descopăr încetul cu încetul. Şi cu permisiunea voastră, o să le împărtăşesc cu voi! Pentru că şi necuvântătoarele, cuvântă!

Mă uit şi văd că parcă doar ieri eram copil, alergând după minge toată ziua prin curte sau pe stradă, sau bucurându-mă de fiecare piatră, pe care reuşeam să o duc de acasă până la şcoală,  şutând cu papucii în ea ( mai mare era bucuria părinţilor la vederea papucilor).  O puneam bine, ascunzând-o, când ajungeam la poarta şcolii, astfel încât la întoarcere să o pot conduce spre casă înapoi.  Fiecare avem asemenea poveşti, în fiecare etapă a vieţii, unele pline de amuzament, altele triste poate.  Dar dincolo de ele, e fermecător şi înfricoşător în acelaşi timp, să vezi cum trece vremea peste tine, cum vine întâlnirea de cinci ani, de zece ani, de 20 de ani, de… de la terminarea liceului ori a facultăţii. Să vezi cum părul se împuţinează ori se albeşte ( avantajul celor fără păr e că nu o sa îl aibă niciodată albit); să realizezi că ochii, care altadată vedeau „acul în carul cu fân”, acum au nevoie de ajutor, pentru a vedea unde sunt puşi…ochelarii; memoria, care te ajuta să ţii minte toate capitalele ţărilor lumii, când jucai  „fazan pe ţări”, acum are nevoie de agendă pentru a ţine minte unde e parcată maşina.

Toate rămân amintiri, toate se pun în album, trecutul şi anii trecuţi peste noi, luându-şi plata şi simbria. Şi vine o zi, când ajungem să fim mai aproape de capătul dinspre sfârşit al vieţii decât de capătul de început al vieţii; acea zi când sfărşitul se vede mai bine la orizont decăt începutul, când plânsetul  nostru de la naştere se aude din ce în ce mai vag, lâăsând loc plânsului  altora de la terminarea drumului şi despărţirea de viaţă. Apropierea de „acea zi” e un proces ireversebil, oricât am sta la o anumită etapă din viaţă, tot nu  putem să evităm „ziua Z”.

Nu şitu dacă acum, aş mai merge cu vreo piatră la picior până la serviciu, ce ar zice oamenii care m-ar vedea? ( tinând cont că pietre găsesc destule printre liniile căii ferate, mulţi ar zice că iau piatră să duc acasă). Viaţa are farmecul ei la fiecare punct, aşa că imposibil să nu potă avea farmec şi la apropierea de destinaţia finală, la trecerea liniei de sosire. Nu contează cât  şi cum ai alergat în viaţă, ci  contează cum te găseşte ” acea zi”. Se prea poate ca „ziua” să ne găsească bolnavi în trup, dar sănătoşi la suflet, cu vederea slăbită, dar cu viziunea clară, cu picioarele obosite, dar cu mersul drept, cu mâinile tremurânde, dar  întinse spre alţii. Doar noi decidem cum va fi când „vine o zi”, când apusul vieţii îţi zâmbeşte, cu un soare palid, iar răsăritul e lăsat departe!

Fiecare nouă zi în lumea „blogo”, îţi dezvăluie noi faţete, unele plăcute, altele …. Dintre cele plăcute am descoperit Blog Power, un concurs organizat de o comunitate de bloggeri, care doresc să iasă în relief prin frumos, prin calitate. În acest cpntext nou descoperit, am zis să particip şi eu la tema curios de incitantă:  „dacă m-aş mai naşte o dată, cine aş fi, de ce, unde aş fi”, temă  propusă de câştigătoarea ediţiei trecute PSI!  Aşa că, să nu uităm unde ne aflăm:  „pe… bloguri, fiţi gata, restart!

Îmi place să fac plimbări cu bicicleta, o folosesc în mod uzual, aproape zilnic, pentru a mă deplasa la locul de muncă. Cu toate că ştiu a pedala, de cand eram copil, cunosc doar două moduri de mers cu bicicleta: mergând înainte „călare” pe ea, adică ea mă poarte, ori  mergând înainte pe lângă ea, adică eu să o port. Practic, folosesc, ambele variante, depinde  de e deal ori vale. Nu am reuşit să merg niciodată înapoi cu bicicleta, fiind inşeuat pe ea, adica să dau în marşarier. Bicicleta e un mijloc care doar pentru mersul înainte are utilitate , în mod normal, alte cele variante fiind folosite doar de către circari ori acrobaţi; chiar şi parcarea „cu spatele” se face tot cu faţa atunci când vine vorba de bicicletă!. „Bicicleta” cu care fiecare din noi mergem zilnic, adică viaţa pe care o trăim, viaţa dăruită de Dumnezeu, e ca o roată, ca o bicicletă;  merge doar înainte, nu poate fi sub nici o formă „rostogolită” înapoi, sau direcţionată înspre spate, ci  merge, la sprint ori agale, ducându-ne ea pe noi în fugă sau luând-o noi pe ea la alergare; dar totul din viaţă şi întreaga viaţă merge doar înainte, spre un final implacabil, spre „THE END” or „FINE”. Şi totusi, dacă ar fi să trecem la lecţia de „science fiction” şi să presupunem că am mai putea să o luăm din nou de la capăt, că viaţa ne-ar fi oferită de la zero din nou, am accepta această provocare? Sau, ca şi acei bătrâni sătuli de zile, am spune că ne-a fost destulă durerea îndurată, de ce să mai trecem încă o dată prin ea? Ori, fascinaţi de viaţă şi frumuseţea ei, am porni de la capăt fără a mai sta pe gânduri? Dar, unde , încotro, cum?

Nu ştiu ce ai face tu cu darul unei noi vieţi,  pe ce căi noi ori vechi ai apuca, unde ţi-ai îndrepta paşii ori pironi ochii, dar cred că răspunsul cel mai bun, daca am putea să il aflăm prin ceva mijloace, ar fi  obţinut de la acei copii nenăscuţi, concepuţi dar fără şansa de a se naşte, acei micuţi care mor inainte de a se naşte. Probabil ne-ar spune cu glas îndurerat: vreau să văd chipul mamei, nu doar interiorul ei, vreau să fiu iubit, nu doar purtat în burtă pentru o perioadă,vreau să mă bucur de lumina zilei, nu doar de întunerecul din pântec, vreau să pot  a-mi îndrepta spatele, nu să stau ghemuit aici, vreau să deschid ochii si să privesc chipul celor dragi, nu sa ii tin mereu închişi, vreau să îmi îmbrăţişez tatăl cu mânuţele care acum le ţin ghemotoc pe lângă mine adunate. Cu siguranţă nu ar dori bogăţii, ci ar dori viaţa ca şi unică bogăţie, nu ar vrea maşini luxoase pentru a se plimba, ci ar dori „luxul” de a-şi putea folosi picioarele, nu ar dori bani mulţi în mâinile lor, ci ar dori să aibă mâini deschise şi întinse înspre altii, nu ar dori ochi să poată privi toate murdăriile si mizeriile din lume , ci ar vrea ochi să privească lumina, răsăritul şi apusul soarelui. Asta de fapt, cred că ne spune gângăritul lor , pe care nu îl  putem auzi,  scâncetul lor pe care nu îl putem distinge dintre alte zgomote. Doar VIAŢĂ vor, nimic nu cer mai mult.

Viaţa e cel mai mare dar pe care îl putem primi, poate de asta ni se ţi oferă o singură dată, ca să ştim să îl preţuim cu adevărat; dacă l-am primi din nou şi din nou, l-am privi ca pe un lucru normal cuvenit, ca pe ceva uşor de dobândit. Păcat însă, că nu ştim de la început, sau că nu e scris de la inceput pe „ambalajul” vieţii: ” a se folosi cu grijă, nu se mai oferă alta”; ori, la fel de trist e, că nu suntem învăţaţi şi conştienţi, că roata vieţii merge doar înainte, nu putem folosi funcţia sau butonul ” back, nici măcar pentru ca cele mai frumoase momente să le retrăim, ori  pentru ca cele mai grele momente să le evităm.  Bucuria mare, însa, mai mare ca tristeţea anterioară, este că, „astăzi” e noua viaţă care ni se oferă, cea veche a disparut  ieri, e deja amintire. Astăzi, în noua viaţă la care m-am trezit, pot a face ce nu am făcut ieri, pot iubi mai mult şi pe mai mulţi, pot oferi iertare greşiţilor mei, pot rosti cuvinte calde , pline de dragoste.

„Astăzi” e viaţa nouă care mi s-a oferit, „azi” e darul lui Dumnezeu pentru mine. De aş mai vrea ceva, ar fi ca să am parte de un „azi”, din partea lui Dumnezeu, şi în ziua de  mâine, şi astfel m-aş naşte zilnic, sper pentru mai bine şi mai bun, pentru  a trăi mai cu folos, pentru …. Iar dacă nu-i a fi un mâine, sper, trudesc şi vreau, ca ” azi” să trăiesc iubind, dăruind, crezând şi bucurându-mă..Pentru că în cele din urmă, nu contează câte vieţi trăieşti ci cum le trăieşti, şi mai ales nu contează aşa de mult cum începi viaţa, ci cum  o sfârseşti. Vreau VIAŢĂ sa am, nimic mai mult!

Ai mei parteneri de concurs care au scris pe aceeaşi temă:

 De-ar fi sa mai fiu o data

Dacă m-aş mai naşte o dată

Stop cadru

De ţi s-ar da încă o şansă

De-aş fi eu

Fluierul arbitrului

Punct. Şi de la capăt

Dacă m-aş mai naşte o dată

De-aş fi putut

Dacă m-aş mai naşte o dată

Restart my life!

Se spune că de cele mai multe ori apreciem cu adevărat un lucru sau o persoană  doar atunci când nu îl mai avem sau nu mai e lângă noi.  Simţim nevoia de ceva, după cineva, nu  atunci când e mereu cu noi, în noi sau lângă noi, ci când nu mai apare, când nu mai avem acel ceva. Vă propun, în acest sens, un exerciţiu, destul de dur, care nu e de dorit să se întâmple, dar care poate  să ne deschidă ochii, cu privire la lucrurile importante din viaţă, la priorităţile pe care le avem. Şi poate în felul acesta , reuşim să îi înţelegem pe cei de lângă noi, lipsiţi de anumite capacităţi fizice.

1. de mâine nu aş mai avea mâini – aş strânge azi în braţe pe toţi cei dragi, aş mângâia obrazul celor pe care îi iubesc, aş da mâna tuturor celor pe care îi întâlnesc pe stradă, aş…

2. de mâine ochii mei n-or mai putea vedea – m-aş sătura de privit lumina şi cerul şi-ntreaga natură, mi-aş stâmpăra privirea în ochii persoanei iubite, mi-aş lăsa ochii să privească doar ceea ce e demn de ţinut minte, doar ceea ce merită privit, aş…

3. de mâine picioarele mi-ar fi luate – aş umbla prin iarba verde şi umedă , as da cu piciorul în minge până nu l-aş mai simţi, aş alerga  şi pedala până aş cădea jos de obosit, aş…

4. de mâine vorbele-mi fi-vor mute – aş cânta cât pot de tare spre slava lui Dumnezeu, aş spune în gura mare ” te iubesc” celor dragi, aş cere iertare şi oferi iertare, aş spune despre dragostea lui Dumnezeu, aş,..

Azi am şi glas şi ochi, şi mâini, picioare, şi tot ce mi-aş dori să am; si văd, aud, merg şi vorbesc. Vorbesc doar vorbe, ori cuvinte, am ochi murdari sau luminaţi, am mâini să dau cu pumnul sau să împart iubirea, picioarele spre bine îndreptate sau înspre rău ce-aleargă?

Şi mâine, se poate, e o zi, cu glas şi văz, mâini şi picioare! Poate e un nou început!