Posts Tagged ‘paine’

 Nu prea cred că o să apuce a citi, cățelușa mea această postare, dar cred că o pricepe ea, că a fost făcută pentru ”dumneaei”!. Ieri, așa ca un copil neastămpărat, m-a supărat rău de tot, și a luat-o puțin pe coajă. A  plecat capul, și-a dat seama că a greșit, dar după un minut a fost inapoi la mine, dornica de alintare și de joc, ca și cînd nu i-aș fi făcut nici o corecție. M-a apucat mila că am ”oblogit-o” și mi-am adus aminte poezia de mai jos, și mai ales am conștientizat, cum ar trebui să mă comport și eu când cineva mă corectează, pentru că îmi vrea binele. E încă loc de a învăța de la câinii profesori, și sper să o facem!

Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om și-un câine.
Omul, azi, m-a părăsit
Și s-a dus, n-a mai venit.
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.

Căinele mi-e ca un frate,
Mă păzește cu dreptate.
Eu îl bat, îl scot afară;
Sare gardul, vine iară.
Latră zi și latră noapte,
Mă păzește pân’ la moarte.

Omul rău si dușmănos,
Care-ți vorbește frumos,
Îți vorbește-n față bune,
Dar în spate dă în tine.
Ce ai, omule, cu mine,
Că nu-ți fac nici rău, nici bine ?

Când am bani și o duc bine,
Toată lumea-i neam cu mine.
Când n-am bani și o duc rău,
Nu mi-e neam nici neamul meu.
Și acum, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i căine ?

  Vasile Militaru

Reclame

Am văzut în săptămâna care s-a scurs şi în cea în care suntem, iaraşi o mostră de civilizaţie politică românească, în persoana domnului Becali, iar apoi l-au urmat cu declaraţii, care mai de care mai obraznice, Solomon şi Ponta. Becali     a lovit o ziaristă şi a făcut circ cu reporterii, pe când ceilalţi doi , au fost, sau sunt gata, să omoare pe X sau Y; şi mi-a venit instantaneu în minte întrebarea din titlu: oare chiar asta merităm, oare chiar aşa de în ultimul hal am ajuns noi, ca şi cetăţeni, încăt trebuie să suportăm astfel de oameni, care să ne conducă, ba la Bucureşti, ba la Parlamentul Europei, ba la nivelul autorităţilor locale? Şi aici nu e vorba de jolly joker-ul televiziunilor din România, indiferent că aduce vorba despre politică, religie ori fotbal, adică, doar despre Gigi Becali, ci despre din ce în ce mai mulţi. Parcă pe zi ce trece, măsura de tupeu, de obrăznicie, de răutate, atinge praguri din ce în ce mai mari; nu contează pe ce funcţie politică e persoana, nu contează că azi e acolo şi mâine nu mai e, trebuie dovedită grosolănia până la capăt, cu orice ocazie. Fie că e un oarecare minuscul om politic de judeţ ori oraş, ori mare demnitar, nu se poate să nu îşi probeze limbajul, ori mimica, ori acţiunile, negative, pe niscai colegi , ori chiar pe cei cărora le-a promis că o să îi servească şi să le apere interesele. Nu e generală chestiunea, dar e de amploare, pe scară largă.

Se prea poate să nu mai pot privi eu circul ăsta, sau să fie prea mult; se prea poate ca unora chiar să le placă să vadă jigniri de tot felul la TV, făcute de către oamenii politici, şi apoi să spună cu mândrie: „eu pe ăsta l-am votat, mă reprezintă 100%”. Nu merg pe ideea  „sfântului” politic, pentru că nu e candidat sau absolvent de teologie, dar de la a vorbi politicos, şi până la  a arunca cu jigniri, în dreapta şi stânga, în alegători şi în adversari politici,  e cale lungă. Poate am eu o altă concepţie despre comportamentul si limbajul pe care trebuie să îl aibe o persoană publică, poate s-a schimbat sensul expresiei „noblesse oblige”, poate chiar aşa o fi limbajul oamenilor politici şi prin alte ţări civilizate, poate, poate!

Oricum ar fi , eu cred că nu merităm să fim părtaşi la aşa ceva, şi asta nu în sensul de a schimba canalul când auzim aşa ceva. Ci nu mai trebuie să avem de a face cu astfel de oameni în funcţii de conducere şi reprezentare politică, în posturi publice.. Sau poate, fiind urmaşi de-ai romanilor, chiar ne place circul şi pâinea, chiar vrem sânge, chiar şi  verbal, doar să fie! Şi atunci, chiar merităm! Din plin!

Prin definiţie, gările sunt acele locuri în care vii ca să poţi pleca mai departe, în care intri cu scopul de a ieşi. De aceea sunt şi două concepţii în construirea lor: una , care să te atragă, să mergi înspre ea, frumoasă, design impunător, toate condiţiile asigurate la un nivel înalt; cealaltă, jalnică, murdară şi mizeră, din care să nu îţi pară rău că pleci. România, cu siguranţă se află într-una din cele două categorii, dar  nu vă spui care, doar vă dau niscai indicii.

Încă din exteriorul ei, gara îţi transmite un mesaj ” nu sta prea mult aici dacă poţi, pentru că nu am lumină, iar un scaun curat nu îţi pot oferi”, De la intrarea în clădire, te întâmpină uşile de lemn sau de metal, uşi care mai mult stau deschise decît închise ( nu că ar conta acest lucru, pentru că oricum geamurile lipsesc pe ici, colea). Pe lângă caloriferele murdare de fum, cafea şi alte cele, stau agăţaţi, fiecare cu un loc precis, oamenii necăjiţi, cei care unii preferă să stea în gară pentru a face economie la căldura de acasă, ori alţii care nu mai au casă. Lumina interioară e una difuză, care vine de la câteva becuri murdare, mai multe fiind lipsă decât prezente. Chioşcurile cu ziare, cafele sau alte localuri, au luat locul sălilor de aşteptare sau acolo unde acestea mai există,  sunt „sub aşteptări” nu  „de aşteptare”. Într-o asemenea gară îţi doreşti să ai parte de un tren care să vină la timp, astfel încât să nu fii nevoit să stai prea mult.

Nu asta e imaginea tuturor gărilor din România, dar aceasta e imaginea care există în mintea majorităţii călătorilor. Nu e de mirare că numărul celor care circulă cu trenul a scăzut considerabil, pentru că, ceea ce de fapt ar trebui să fie un loc plăcut, aspectuos, a devenit un loc de unde vrei să pleci căt mai repede, cu primul tren posibil.

E un ochi critic, dar care plânge, pentru că de aici, de la „gară” , în sensul lărgit al cuvântului, îmi câştig pâinea. Iar dacă gara e murdară şi pâinea va deveni din ce în ce mai neagră. Dacă nu mai sunt călători şi pâinea se va împuţina.

E de-a dreptul amuzant, ducându-te, această stare, până într-acolo încât continui să râzi şi singur după ce iei parte la aşa ceva; e din categoria acelor expresii care te marchează şi le ţii minte multă vreme. Aşa ceva mi s-a întâmplat mie zilele trecute, când fiind într-un magazin, după pâinea cea de toate zilele, şi îndreptâdu-mă spre ieşire, am auzit persoana care urmase după mine, spunându-i vânzătoarei: „vă rog, două sare de lămâie”! Nu ştiu cum a reacţionat doamna vânzătoare ţn sinea ei sau ceilalţi care au mai auzit această expresie, dar eu unul am ieşit din magazin, continuând să repet expresia şi să zâmbesc  doar uşor, pentru a nu fi interpretat drept „ţâcnit”. Am mai avut parte de expresii de acest gen, dar parcă nici una nu a fost aşa de efect ca şi aceasta, în ultima perioadă de timp. Cu siguranţă mai exista şi varianta ” două sări de lămâie”, dar e clar că ceva nu suna bine şi de aceea nu a fost folosită!

Ce expresii „tari, cool” din punct de vedere  lingvistic aţi întâlnit în ultima perioadă? Le percepeţi aceste greşeli ca şi o atingere adusă limbii române sau pur şi simplu ca ceva normal, greşeli de exprimare?

Până una alta, există posibilitatea, la care nu am mai stat să asist, ca vânzătoarea să ii fi răspuns clientei  sale: ” Poftiţi aici, aveţi sarele de lămâie cerute”.