Posts Tagged ‘masini’

Pentru că,  cu siguranţă, toţi cunoaştem că nu există ţară perfectă, dar în acelaşi timp pentru a nu crede că am ceva cu americanii, menţionez doar că ceea ce urmează a fi scris în acest articol, despre americani şi America, provine tocmai de la sursă, adică ale americanilor sunt spusele.

Doar în America:

– comanda de pizza poate ajunge acasă la tine mai repede ca şi ambulanţa

– magazinele cu medicamente au raionul pentru eliberarea reţetelor în spate de tot, pentru ca oamenii bolnavi să traverseze întreg magazinul, în timp ce oamenii sănatoşi , care vor să cumpere ţigări, le pot lua chiar de la casele de marcat

– oamenii comandă burger dublu, platou mare de cartofi prajiţi şi o Cola dietetică

– sunt lăsate maşinile de mii de dolari în faţa casei, iar în garaj sunt ţinute toate adunăturile inutile din casă

– băncile au ambele uşi de intrare larg deschise, dar  pixurile  sunt legate de birouri

– există locuri de parcare pentru handicapaţi, în faţa patinoarelor

– bancomatele sunt echipate cu litere si pentru orbi

La unele lucruri putem să ne lăudăm ca i-am ajuns , iar la altele că i-am şi depăşit.

Sursa- Internet

Reclame

Cum ar mai suna această expresie, acum în democraţie, când fiecare alegem ce să facem, nu ne mai lăsăm duşi la grămadă, ci fiecare decidem pentru noi înşine (sau asta ne e senzatia). A fost, perioada comunismului, când erai obligat să faci multe lucruri: să munceşti, să mergi la şcoală, să porţi uniformă, să faci curat la poartă, să pui steag, să mergi la defilare, etc. Dar acum acele vremur iau trecut, nu te mai obligă nimeni, mai nimic, ba dimpotrivă s-ar mai şi bucura dacă nu ai mai face anumite lucruri, pentru că ar scădea costurile din buzunarul statului. Libertatea, democraţia, a sters totul, şi ce a fost bun din lucrurile obligatorii şi ce a fost rău, nu s-a făcut nici o diferenţiere dacă unele erau bune sau nu. Anul acesta , parcă mai mult ca nicicând în alţi ani, am văzut ce înseamnă şi partea negativă a democraţiei, a libertăţii de a fi lăsat să alegi; vaccinurile copiilor la şcoală. Nu ştiu cum a fost prin zonele voastre sau daca aţi auzit, dar rubeola a fost la „mare căutare” printre elevi, ori ca erau la gimnaziu, ori că studiau la liceu.De ce să fii fost acest fenomen? Pe vremea noastră de şcolari, eram vaccinaţi ba pentru o boală, ba pentru alta , şi nu te întreba nimeni dacă vrei ori ba. Acum, fiecare părinte a ales să îşi ori să nu-şi vaccineze copilul împotriva unor astfel de boli. Şi se pare că marea majoritate a ales să nu facă aceste vaccinuri. ” De ce să mai fac şi acest vaccin ori această injecţie, doar nu mai e obligatorie şi în plus , te miri ce se mai poate întâmpla?”. Şi iacă urmările „libertăţii” de alegere.Veţi spune ” ia, mare brânză de câteva zile lipsă de la şcoală, s- a mai relaxat şi copilul puţin stând acasă”. Nu despre asta e discuţia, ci despre selecţia corectă între ce ar trebui să fie obligatoriu, chiar şi în democraţie, şi ce anume ar trebui să rămână la alegerea individului. Ce „obligativităţi” vedeţi a fi necesare chiar şi în democraţie, ce ar trebui să fie nelipsit pentru fiecare individ, ori că vrea ori că nu vrea? Mai poate fi obligată fiecare persoană, în acest cadru al libertăţilor omului, să facă anumite lucruri, care ar fi spre binele lui? Ori, tocmai fiindcă nu mai vrem a face aceste lucruri obligatorii, nici nu se mai dau legi care să „oblige” persoanele să facă anumite lucruri, strict în folosul lor?

Când e vorba de asigurări de maşini şi case există obligativitate, când e vorba de reţineri de contribuţii la asigurările sociale sau de pensii suntem obligaţi fără a fi întrebaţi. De ce nu se poate această regulă a obligativităţii să fie şi în alte domenii sau cel puţin de ce , măcar unde există teroretic stipulată, să se treacă la punerea în aplicare şi în practică? Să fiu eu oare cu ceva moştenire comunistă rămasă, pe te miri unde, inoculată? Sau chiar nu se doreşte a se face ceva bun , măcar acolo unde se poate şi trebuie?

Fiecare nouă zi în lumea „blogo”, îţi dezvăluie noi faţete, unele plăcute, altele …. Dintre cele plăcute am descoperit Blog Power, un concurs organizat de o comunitate de bloggeri, care doresc să iasă în relief prin frumos, prin calitate. În acest cpntext nou descoperit, am zis să particip şi eu la tema curios de incitantă:  „dacă m-aş mai naşte o dată, cine aş fi, de ce, unde aş fi”, temă  propusă de câştigătoarea ediţiei trecute PSI!  Aşa că, să nu uităm unde ne aflăm:  „pe… bloguri, fiţi gata, restart!

Îmi place să fac plimbări cu bicicleta, o folosesc în mod uzual, aproape zilnic, pentru a mă deplasa la locul de muncă. Cu toate că ştiu a pedala, de cand eram copil, cunosc doar două moduri de mers cu bicicleta: mergând înainte „călare” pe ea, adică ea mă poarte, ori  mergând înainte pe lângă ea, adică eu să o port. Practic, folosesc, ambele variante, depinde  de e deal ori vale. Nu am reuşit să merg niciodată înapoi cu bicicleta, fiind inşeuat pe ea, adica să dau în marşarier. Bicicleta e un mijloc care doar pentru mersul înainte are utilitate , în mod normal, alte cele variante fiind folosite doar de către circari ori acrobaţi; chiar şi parcarea „cu spatele” se face tot cu faţa atunci când vine vorba de bicicletă!. „Bicicleta” cu care fiecare din noi mergem zilnic, adică viaţa pe care o trăim, viaţa dăruită de Dumnezeu, e ca o roată, ca o bicicletă;  merge doar înainte, nu poate fi sub nici o formă „rostogolită” înapoi, sau direcţionată înspre spate, ci  merge, la sprint ori agale, ducându-ne ea pe noi în fugă sau luând-o noi pe ea la alergare; dar totul din viaţă şi întreaga viaţă merge doar înainte, spre un final implacabil, spre „THE END” or „FINE”. Şi totusi, dacă ar fi să trecem la lecţia de „science fiction” şi să presupunem că am mai putea să o luăm din nou de la capăt, că viaţa ne-ar fi oferită de la zero din nou, am accepta această provocare? Sau, ca şi acei bătrâni sătuli de zile, am spune că ne-a fost destulă durerea îndurată, de ce să mai trecem încă o dată prin ea? Ori, fascinaţi de viaţă şi frumuseţea ei, am porni de la capăt fără a mai sta pe gânduri? Dar, unde , încotro, cum?

Nu ştiu ce ai face tu cu darul unei noi vieţi,  pe ce căi noi ori vechi ai apuca, unde ţi-ai îndrepta paşii ori pironi ochii, dar cred că răspunsul cel mai bun, daca am putea să il aflăm prin ceva mijloace, ar fi  obţinut de la acei copii nenăscuţi, concepuţi dar fără şansa de a se naşte, acei micuţi care mor inainte de a se naşte. Probabil ne-ar spune cu glas îndurerat: vreau să văd chipul mamei, nu doar interiorul ei, vreau să fiu iubit, nu doar purtat în burtă pentru o perioadă,vreau să mă bucur de lumina zilei, nu doar de întunerecul din pântec, vreau să pot  a-mi îndrepta spatele, nu să stau ghemuit aici, vreau să deschid ochii si să privesc chipul celor dragi, nu sa ii tin mereu închişi, vreau să îmi îmbrăţişez tatăl cu mânuţele care acum le ţin ghemotoc pe lângă mine adunate. Cu siguranţă nu ar dori bogăţii, ci ar dori viaţa ca şi unică bogăţie, nu ar vrea maşini luxoase pentru a se plimba, ci ar dori „luxul” de a-şi putea folosi picioarele, nu ar dori bani mulţi în mâinile lor, ci ar dori să aibă mâini deschise şi întinse înspre altii, nu ar dori ochi să poată privi toate murdăriile si mizeriile din lume , ci ar vrea ochi să privească lumina, răsăritul şi apusul soarelui. Asta de fapt, cred că ne spune gângăritul lor , pe care nu îl  putem auzi,  scâncetul lor pe care nu îl putem distinge dintre alte zgomote. Doar VIAŢĂ vor, nimic nu cer mai mult.

Viaţa e cel mai mare dar pe care îl putem primi, poate de asta ni se ţi oferă o singură dată, ca să ştim să îl preţuim cu adevărat; dacă l-am primi din nou şi din nou, l-am privi ca pe un lucru normal cuvenit, ca pe ceva uşor de dobândit. Păcat însă, că nu ştim de la început, sau că nu e scris de la inceput pe „ambalajul” vieţii: ” a se folosi cu grijă, nu se mai oferă alta”; ori, la fel de trist e, că nu suntem învăţaţi şi conştienţi, că roata vieţii merge doar înainte, nu putem folosi funcţia sau butonul ” back, nici măcar pentru ca cele mai frumoase momente să le retrăim, ori  pentru ca cele mai grele momente să le evităm.  Bucuria mare, însa, mai mare ca tristeţea anterioară, este că, „astăzi” e noua viaţă care ni se oferă, cea veche a disparut  ieri, e deja amintire. Astăzi, în noua viaţă la care m-am trezit, pot a face ce nu am făcut ieri, pot iubi mai mult şi pe mai mulţi, pot oferi iertare greşiţilor mei, pot rosti cuvinte calde , pline de dragoste.

„Astăzi” e viaţa nouă care mi s-a oferit, „azi” e darul lui Dumnezeu pentru mine. De aş mai vrea ceva, ar fi ca să am parte de un „azi”, din partea lui Dumnezeu, şi în ziua de  mâine, şi astfel m-aş naşte zilnic, sper pentru mai bine şi mai bun, pentru  a trăi mai cu folos, pentru …. Iar dacă nu-i a fi un mâine, sper, trudesc şi vreau, ca ” azi” să trăiesc iubind, dăruind, crezând şi bucurându-mă..Pentru că în cele din urmă, nu contează câte vieţi trăieşti ci cum le trăieşti, şi mai ales nu contează aşa de mult cum începi viaţa, ci cum  o sfârseşti. Vreau VIAŢĂ sa am, nimic mai mult!

Ai mei parteneri de concurs care au scris pe aceeaşi temă:

 De-ar fi sa mai fiu o data

Dacă m-aş mai naşte o dată

Stop cadru

De ţi s-ar da încă o şansă

De-aş fi eu

Fluierul arbitrului

Punct. Şi de la capăt

Dacă m-aş mai naşte o dată

De-aş fi putut

Dacă m-aş mai naşte o dată

Restart my life!

Am devenit specialiști în a ne justifica greșelile, a le pasa înspre alții care, la rândul lor, au ei grijă să le justifice la fel de inteligent ca și noi. Ultimul exemplu, cel mai recent și încă de actualitate, este această iarnă , cu viscol, ger, sate izolate, trenuri întârziate, mașini blocate, și ….nici un vinovat. Ba, greșesc, este unul, dar nu sunt eu acela. Doamna, fostă ministru a transporturilor, a găsit vinovatul: avertizarea meteo nu a fost făcută din timp, și astfel nu a putut a face nimic mai bun decât au făcut, totul a fost fără preaviz. Probabil se aștepta un preaviz de 45 zile sau măcar 15, în care să se specifice și ce măsuritrebuiesc luate și de către cine.  Oare de ce nu ne mai surprind astfel de declarații? Oare de ce nu are nimeni demnitatea de a spune ” imi cer scuze pentru că nu am acționat rapid și nu am luat măsurile care trebuiau luate”. Si ce e și mai de mirare, e că, deși, trăim într-o țară ca România, unde nimeni nu e condamnat pentru greșelile făcute, nici măcar în acest context nu are nimeni curajul să recunoască. Dar aici nu e vorba doar despre anumite persoane cu răspundere, e vorba despre noi ca și specie umană, în general. Când l-ai auzit ultima dată pe fiul tău spunandu-ți: ” recunosc că am greșit”. Ori pe coleg, subaltern sau șef, zicând cuvintele magice ” nu am luat decizia bună, admit acest fapt”? Și exemplele pot continua. Să fie oare teama de a recunoaște o greșeală, un eșec, așa de mare încât să nu ne lase să fim corecți și să ne asumăm vina? Nu cred ca e vorba de minciună aici, e mai mult decît atât, e acoperirea unui lucru care știam cum trebuie făcut, dar nu l-am făcut ca atare. E o greșeala din știință, în cele mai multe cazuri, nu din neștiință.

Așa cum prima ”ascundere a mizeriei sub covor” e cea mai grea, tot așa și prima recunoaștere a vinovăției va fi cel mai greu de făcut. ”Dar ce o să zică ceilalți despre mine?”. O să spună că suntem oameni demni dar imperfecți, care nu știm toate lucrurile dar știm când am greșit, care vrem să facem treabă dar mai călcăm și strâmb. Mai bine să fii admirat pentru curajul de a recunoaște greșeala făcută, decât huiduit pentru șiretlicul de a masca vina!