Posts Tagged ‘Isus’

 CIOARA
Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă…
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!
Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.
Iar gloata i-a şi pus probleme:
– Pe unde-ai fost?
– La ce ospăţ?
– Am fost şi eu peste coline…
– Dar cu ce gând?
– După ce pradă?
– Aşa… ca mă mai uit de coadă…
– Ei, şi-ai uitat?
– Şi-a fost mai bine?
– Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine…
MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.
Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!
Costache Ioanid
Reclame

Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Isus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Cred într-un mâine  mai frumos şi mai bun

Într-un azi cu dragoste şi bunătate

Cred că putem fi iar uniţi, ca oameni, ca naţiune

Că adevărul  poate să triumfe, să fie iar pe tron

Cred în omenie, mâini întinse, vorbe bune

Şi în prieteni sinceri şi pentru totdeauna

Cred ca ce e „bun”, se poate face şi „mai bun”

Şi că ce-i rău se poate face bun, frumos, de admirat

Cred că doar prin luptă victoria s-obţine

Iar renunţarea nu-i soluţie, ci e moarte-n orice lucru

Cred că doar credinţa, în Dumnezeu şi-a mea voinţă

Mă face ca să trec prin viaţă, biruitor şi nu înfrânt

Şi mai cred că doar crezând pot ‘nainte-a merge

Chiar de nu pot a vedea unde s-a sfârşi cărarea

Cred chiar când nu văd nimic din toate astea,

Căci asta e CREDINŢA. să crezi chiar când nu vezi.

Cred…

 

În ce, sau cine mai credem, chiar dacă nu vedem „semne vitale”, chiar dacă e întunecată zarea, chiar dacă „vizibiliatea” e spre zero? Mai putem pătrunde dincolo de aparenţe şi de nevăzut, cu ochii credinţei?


Nicolae Iorga – Nu l-au cunoscut

Oricât de sfânt era Isus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi ai săi nu l-au cunoscut.

A trebuit ca trupul său
De mucenic să-l bată-n cuie
Ca să se-arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri sa se suie.

__________________________

Când El s-a rugat pentru mine-n grădină,

Eu nu am putut sa veghez, lângă El, nici un ceas.

Deşi mâna dulce-a iertării spre mine întinse

Eu al trădării sărut I L-am dat, pe obraz.

În curtea preotilor mari, judecat şi scuipat când era

Eu lepădatu-m-am de Isus-  „nu-l cunosc”.

Când crucea cea grea spre Golgota ducea

Eu apăsam şi mai mult, cu mulţimea, pe umerii Săi.

Pe cruce-atârnat din iubire de mine, stătea Dumnezeu, prin Isus

Iar eu, cu cămaşa Lui, căştigată prin sorţi, mă-mbracăm bucuros.

Dar El nu-mi ţinu la socoată păcatele grele,

Ci pentru mine, muri şi-nvie mai apoi

Ca eu prin credinţa în jertfa salvării

Să pot să-L cunosc şi privesc, într-o zi, sus în cer.

 

Dacă ar fi să spiritualizăm existenţa noastră, într-un fel în care să ne raportăm la două din evenimentele mari ale creştinismului, evenimente pe care le sărbătorim în aceste săptămâni, am putea spune că întreaga viaţa se perindă între „Intrarea Domnului Isus Hristos în Ierusalim”, adică popular numită Florii, şi „Învierea lui Isus Hristos”, Paştele în termeni mai cunoscuţi. Şi de ce fac această referire şi această asemănare? De ce aş presupune că fiecare creştin are viaţa cuprinsă între eceste două evenimente? Pentru că nu de rare ori, asemenea copiilor şi mulţimilor din Ierusalim, care strigau „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Osana, Fiul lui David”,  glasurile noastre se înalţă spre Dumnezeu, spre Isus Hristos, lăudându-L pentru ceea ce a făcut în viaţa noastră, pentru  rezolvarea miraculoasă a vreunei probleme; ori strigându-L pentru a ne ajuta, pentru a ne scăpa dintr-o situaţie aparent fără ieşire. Şi aceste cazuri, reprezintă „Floriile” vieţii, perioade din viaţă când Dumnezeu îşi are locul în existenţa noastră. Dar nu trece mult, poate  nici măcar o săptămână, căt e între Florii şi Paşte, şi uităm de ce a făcut pentru noi, sau că ne-a ajutat, şi începem ” săptămâna patimilor”, începem să strigăm ” la răstignire cu El, nu mă interesează cine e”. Şi acest „la răstignire”, nu  e strigat la propriu, ci dovedit prin faptele noastre, prin vorbele şi acţiunile noastre, prin indiferenţa noastră faţă de El. Cu fiecare vorbă urâtă, cu fiecare act de ură şi răutate, nu facem altceva decât să ne dezicem de Dumnezeu!

Fiecare avem ” Floriile” noastre, unele atât de bucuroase şi pline de speranţă că Dumnezeu ne ajută şi ne poate mântui şi salva. Dar vine, din păcate, „săptămâna mare” a vieţii, în care ne lepădăm de El, ne ruşinăm şi Îl negăm. Întoarcem spatele Celui ce totuşi  a mers spre răstignire, de dragul nostru. Ciclicitatea acestor evenimente din viaţa noastră, nu e similară cu cea a evenimentelor pe care le sărbătorim, ci e dată de noi, de atitudinea noastră, de  felul nostru de  a trăi.

Să avem mereu Florii bucuroase şi împlinite, Paştele să ne aducă mereu aminte de minunea că putem mereu renaşte,  că putem învia chiar când totul pare mort. Iar „săptămâna patimilor”, să nu o trăim nicicând în viaţa noastră, nelăsând ca lepădarea de Dumnezeu şi răstignirea Lui să aibă loc în inima noastră!!

Poate e mult prea trist titlul, dar negreşit, fiecare dintre noi, la un moment din viaţa trăită până acum, am fost puşi faţă în faţă cu realitatea tristă a unor cuvinte, cuvinte despre care, după ce le-am auzit, am exclamat : „sunt cele mai triste cuvinte pe care le-am auzit  în viaţa mea”. Momentele şi situaţiile din viaţă, în urma cărora au fost rostite aceste cuvinte, pot fi diferite total, de la caz la caz, de la persoană la persoană. Unii poate , am aflat că noi ori cei dragi, avem de înfruntat o boală cumplită, fără prea mari şanse de izbândă în tratarea ei. Alţii poate, au fost puşi în faţa unei despărţiri furtunoase, rapide, de un prieten drag, de persoana iubită. Mai sunt şi din aceia care au fost anunţaţi că de luna viitoare nu vor mai avea locul de muncă în care au fost angajaţi  de peste 20 de ani. Toate sunt triste,  situaţiile prezentate nu le-am dori la nimeni, dar sigur fiecare din noi, am avea a spune destule asemenea momente. Dar, vreau să vă fac parte, dincolo de viaţa aceasta, la, cu adevărat, cele mai triste cuvinte de care am putea avea parte. Aici din nou fac referire la cei ce ne numim creştini, credem Biblia, credem că va fi o judecată şi  credem cuvintele lui Dumnezeu.

Evanghelia după Matei 7:21.Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este in ceruri.

22. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am facut noi multe minuni în Numele Tău?”

23. Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

” Nu vă cunosc sau nu v-am cunoscut, plecaţi de  aici” din partea Celui care ar trebui să fie prietenul nostru, Salvatorul nostru , ajutorul nostru, din partea lui Dumnezeu şi Fiul Sau Isus Hristos – acestea le consider cele mai triste cuvinte de care aş putea avea parte. Dacă singurul pe care ar trebui să îl cunosc şi să mă cunoască, în ce priveşte cele spirituale, nu mă cunoaşte, atunci sunt pierdut. Dacă cel care ar trebui să îmi fie prieten şi  singurul care poate să mă apere, nu mă cunoaşte, sunt în faţa celui mai trist episod din viaţă; tot ce am făcut pe pământ , se prea poate să fi fost în zadar.

Nu vreau să am parte de aceste cuvinte, şi atunci încerc:  să iubesc semenii şi pe Dumezeu, să citesc şi să trăiesc ce scrie în Biblie, să le fac cunoscut şi altora riscul la care se expun, să depind de Dumnezeu în fiecare zi. Ştiu, sunt grele „sarcinile” care mi le propun, dar pentru a nu auzi acele triste cuvinte, eu cred că se merită.

Care ar fi sau au fost pentru voi, cele mai triste cuvinte, cuvinte care nu vi-ar plăcea să le auziţi sau să le mai auziţi vreodată? Ce anume au făcut să le consideraţi ca fiind extrem de triste, cuvintele respective?

Dar pentru că nimic nu e pierdut atât timp cât încă suntem vii… tristeţea putându-se transforma în bucurie

Nu prea ştiu exact, dacă va fi un articol, au dacă vor fi doar întrebări, pentru mine, penru tine. Nu ştiu dacă va fi o naraţiune sau dacă va fi o dezbatere. Tot ce ştiu e că vreau să discutăm despre DEMNITATE. Mai bine zis despre „a fi demn în faţa jignirilor” sau „a fi demn de jigniri”. Inspiraţia pentru acest tip de scriere o datorez declaraţiei domnului preşedinte  Traian Băsescu: „Niciodată nu m-am gândit să fac parte dintr-un viitor guvern.. În prima zi când plec de la Cotroceni, plec din viaţa politică. A fost cea mai umilitoare perioadă din viaţa mea. Funcţia de preşedinte a fost cea mai mare umilinţă a vieţii mele. Am fost un om demn care a fost jignit întruna. Ce s-a întâmplat din 2007 încoace, jignirile de dimineaţă până seara, m-au umilit. Totul are o limită. Preşedinţii nu pot să abdice”. Nu discutăm despre domnul Băsescu, ci despre un principiu de viaţă, despre o atitudine , despre un fel de a trăi: poţi fi demn şi în acelaşi timp jignit întruna?  Sau cu alte cuvinte, întruna din accepţiunile DEX-ului: poţi fi respectabil, capabil, destoinic, şi cu toate astea să fi umilit şi jignit  permanent?

Pentru mine e o mare dilemă astă întrebare, mai ales că încerc să gândesc scriind  din postură de creştin. Şi când spun acest lucru, mă gândesc la faptul că cel mai demn, integru, respectabil OM care a trăit vreodată pe pământ a fost Domnul Isus Hristos, şi cu toate astea a fost înjosit, scuipat, răstignit, umilit. Şi atunci normal că răspunsul meu, unul din ele, ar fi: da se poate să fii demn şi în acelaşi timp umilit. Dar…doar dacă eşti ISUS. Dacă sunt un simplu om, născut normal şi implicit supus morţii, pot fi demn în măsura în care îmi câştig acest drept. Dreptul de a fi respectat nu e unul care vine cu o funcţie, fie ea şi de preşedinte al unei ţări, ci e unul care se câştigă prin comportament, prin purtare, printr-o relaţionare corectă la toţi semenii. E cât se poate de clar, că voi avea contestatari oricât de demn aş fi, voi avea parte de umilinţe din partea unora sau altora, dar ceea ce rămâne grăitor, pentru statistică şi urmaşi, e cum am fost perceput de majoritatea semenilor.
  Undeva, cândva, e posibil ca în viaţa mea să se producă un „scurtcircuit”, să aibă loc o întorsătură, care din „vrednic de respect” să mă coboare în postura de „vrednic de dispreţ”, de la statutul de „respectabil”, să mă azvârle la statutul de „demn de plâns”. Iar în acest caz, nu cei care mă dispreţuiesc sunt de vină, ci eu care m-am schimbat, eu care am făcut ca viaţa mea să nu mai fie vrednică de respectat ci vrednică de hulit, comportamentul meu să nu mai fie demn de urmat ci de condamnat! Dar la fel de posibil, e ca niciodată să nu fi fost demn, respectabil ori destoinic, ci doar comparându-mă cu altul mai rău, eu să fi fost considerat mai bun. Doar eu să am impresia că sunt respectat, când de fapt eu nu îmi câştigasem respectul, ci doar primisem un „cec în alb”, care urma să fie completat ulterior.
 Istoria ne dă exemple, nu doar pentru statistică ci pentru a fi urmate ori evitate. Atât timp cât ştiu că am fost demn, am trăit oferind respect şi având un comportament civilizat, nimeni şi nimic nu mă poate umili, nimic nu poate fi înjositor pentru mine, orice reacţie ar avea adversarii. Pot trăi demn până în ultima clipă a vieţii, pot părăsi viaţa cu fruntea sus, totul depinde de mine!

„Fiecare om are preţul său cu care poate fi cumpărat”, „fiecare  om are un mic Iuda în el”, sunt doar două din citatele care te fac să tremuri puţin şi să stai bine să te gândeşti înainte de a  spune: „oricât mi s-ar oferi, eu nu pot fi cumpărat”.Pe vremuri de criză financiară, ne dăm seama tot mai puternic că există o criză morală mai acută decât cea financiară. Multi, pentru un ban în plus, pentru o „pâine mai albă”, acceptă să se vândă, să se compromită, invocând ajutorul care îl oferă altora în schimbul „arginţilor” primiţi. Vedem cum funcţionari, pentru  doar câţiva zeci de lei, intermediază eliberarea actelor pentru cetăţenii străini; alţii, se murdăresc pe mâini pentru sume mult mai mari, oferind contracte avantajoase, unor firme cunoscute dinainte de a fi licitaţia organizată. De obicei, când arătăm spre alţii cu un deget, cu celelate patru degete ale mâinii, arătăm înspre noi, aşa că problema nu se pune doar la ei,  la alţii care fac aşa ceva, ci se pune şi la mine: care e preţul cu care pot fi cumpărat eu, ce valoare de piaţă am? Şi aici nu mă refer doar la bani, euro ori lei, ci mă refer la încălcarea principilor mele în momentul când mi se oferă ceva avantajos, ori la coborârea ştachetei pentru a putea să am ceva beneficii de pe urma acestui fapt.

E un subiect care ar trebui să ne pună pe gânduri, dacă ne respectăm statutul de „oameni cu coloană vertebrală dreaptă”. Dacă nu avem nici un fel de scrupule sau principii ori valori, atunci acest subiect nu e de interes. E greu, foarte greu, a fi diferit de alţii , atunci când vezi că toţi procedează la fel. E uşor a  nu avea principii pentru că nu trebuie să lupt pentru a respecta ceva, orice fac e bun făcut, nimic nu e greşit fiindcă nu am etaloane; dacă e bine pentu mine, atunci nu mai contează dacă încalc sau calc ceva ori pe cineva.

Problema lui Iuda, vânzătorul lui Isus, tinde să devină una din ce în ce mai răspândită. Şi asta nu fiindca au apărut o mulţime de „Isus”, care să fie vânduţi, ci din cauză că s-au înmulţit „arginţii” şi „ofertanţii” şi „Iuda”. Omenia şi onoarea ni le vindem doar o singură dată, apoi sunt bun vândute; iar ca să le recuperăm, ne trebuie ani mulţi d muncă.

P.S

Într-o ţară majoritar creştină, ce aţi zice de o campanie publică  ” Eu nu sunt IUDA, nu mă vând nici moral, nici financiar. Nu are rost să încerci”. Credeţi că ar avea adepţi? Credeţi că ar avea  un procent peste „pragul electoral de a intrare în parlament” ? Oare să am curajul şi onoarea de a intra şi eu, şi tu, şi…?