Posts Tagged ‘inima’

Ne zbatem, ne chinuim căutând soluții economice, sociale, dar mai puțin căutăm soluții spirituale, sufletești. Când , se prea poate, ca toate eșecurile pe care le trăim ca și indivizi, ca și nație, să provină din interior, din inimă. din suflet. Dar pentru astea nu prea avem timp, nu prea suntem preocupați! Și continuăm alergarea , zi de zi, iluzie după iluzie. Și ajungem să ne obosim inima și sufletul tot mai mult , tot mai tare. Poate e timpul pentru un ”HO”, lăsând inimii timp să respire în voie, să se ocupe cu ale ei, nu cu ale noastre, să ne aducă pe drumul cel bun.
” Orice defecțiune sufletească
poate fi reparată- strigă duhovnicul;
orice anvelopă
poate fi făcută să nu mai răsufle
– spuse vulcanizatorul;
orice ogor bătut de grindină poate fi reînsămânțat
– spuse fermierul;
pot face din orice cel putin un ce-
-spuse decis recondiționerul;
vacile sunt un bun teren de investiție- spuse
bancherul veterinar
și toti, în afară de primul,
aveau perfectă dreptate ”

Orice – Lucian Avramescu

Anunțuri

” Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” – Epistola lui Pavel către Galateni 5: 22,23

Nu ştiu la ce vă gândiţi voi în preajma sărbătorii Rusalilor sau ce însemnătate actuală mai are pentru noi un eveniment petrecut acum mii de ani; nu ştiu  nici dacă Duhul Sfânt, sărbătoritul zilei, permis fie-mi să Îl numesc aşa, ca parte a Trimităţii, beneficiază de importanţa necesară. Ce ştiu însă despre mine. e că atunci când mi-aduc  aminte de sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, o fac gândindu-mă la motivul trimiterii Lui la noi, după înălţarea lui Hristos la Tatăl. Tot ceea ce face Dumnezeu are un motiv anume, bine determinat, nimic nu e la voia întâmplării, aşa că şi Rusalile îşi au  un loc clar în istoria creştinismului şi a lumii.

Dacă v-aş spune că versetele citate mai sus, ar trebui să fie adevărate în viaţa tuturor celor ce se numesc creştini, care îl au pe Dumnezeu ca Tată, pe Hristos ca Salvator şi pe Duhul Sfânt ca şi Călăuzitor, mi-aţi da dreptate, ori aţi sta pe gânduri, ori chiar aţi spune că sunt puţin cam extremist în interpretarea Scripturilor? Adică cum să rodesc eu dragoste şi bunătate şi îndelungă răbdare şi…? Nu se vede clar ce ” buruienos” e mediul înconjurător, plin de ură, răutate şi chiar  ” muştar sărit”  prin toate părţile şi altele de genul, iar eu să rodesc aşa ceva? Dar oare chiar are vreun rost să rodesc aşa ceva, când nu se caută pe  „piaţă” asemenea produse?  Ce rost are să fiu blând când toţi dau cu pietre după mine sau aruncă cu vorbe murdare înspre mine? Ce folos să îmi înfrânez poftele, când totul în jur strigă ” ia-mă, du-mă cu tine”, fie că e minciună, fie că e pofta ochilor, fie că e pofta sexuală? Sau ce să mai zic de roada „facerii de bine”, asta e chiar pe cale de dispariţie, iar eu să mă apuc să o cultiv?

Aproape m-am convins şi pe mine, scriind rândurile astea, că nu mai are rost să cultiv asemenea roade, nu mai are rost să îmi dau silinţa să le îngrijesc în inimă pentru a le da apoi altora. Cred că aleg mai bine celelalte roade din versetele anterioare: pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări. Astea sigur sunt în trend, se poartă, se găsesc la tot pasul şi o să găsesc o mulţime de alţi cultivatori. Gata am rezolvat, mă axez pe astea. Dar stai… că mai scrie ceva, şi era să nu observ: „cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Atunci nu cred că mai îmi convine această cultură, o fi ea în trend aici printre pământeni, dar se pare că nu e de folos în faţa lui Dumnezeu.

Aleg să îmi dau toate silinţele, chiar dacă trebuie multă muncă, chiar dacă trebuie pregătit solul inimii bine, să mă ocup de dragoste, de bunătate, de blândeţe, de curăţie, de tot ce e vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu. Prefer să nu fiu la modă acum şi să mă privească ciudat unii şi alţii; atunci când, cu toate că mi-e greu, aleg să nu răspund pietrei aruncate cu altă piatră, ci cu dragoste, aleg ca atunci când viaţa îmi oferă tristeţe şi durere, eu să accept acestea cu îndelungă răbdare şi bucurie. Ştiu e greu, uneori e luptă împotriva curentului, dar de asta sărbătorim Rusalile an de an, pentru a vedea cum mai stăm cu roada, pentru a vedea dacă am făcut progrese. Căci daca nu are însemnătate pentru noi, cei de azi, atunci nu mai are rost să le sărbătorim!

Roade frumoase, cereşti îmi doresc şi vă doresc, de la an mai an mai coapte, mai gustoase!

Se prea poate să vorbească, prin scris, în aceste rânduri, ardeleanul molcom din mine,  omul calm care  consideră că nervii  şi mânia nu îşi au loc decât în sânul nebunilor. Şi totuşi, când privesc la toată această campanie electorală, văd foarte puţini candidaţi relaxaţi, calmi, normali, fiind ei înşişi, şi mult prea mulţi încrâncenaţi, fierţi, în cuptor, gata să explodeze la cea mai mică scânteie. De ce oare această majoritate de candidaţi se transformă într-un fel de haită de lupi la vederea prăzii, sau în nişte câini la vederea osului ( ca să nu zic a ciolanului)?. Oare chiar aşa mare să fie presiunea de pe umerii lor, aşa mare să fie teama de nereuşită, teamă că vor cădea pe locul doi? Sau, dimpotrivă, chiar aşa mare să fie prada pentru care luptă şi coşul cu bogăţii aşa de plin, încât nu concep să nu ajungă la el, indiferent cât de dur şi murdar ar juca, oricât de încrâncenaţi ar fi?

De obicei, această încrâncenare, această transformare din om normal în om cu instincte animalice de prădător. ne dă toată omenia pe faţă. ne spune cu adevărat cine suntem şi ce ne dorim şi mai ales cu câtă înverşunare ne dorim. Dacă ar fi ca toţi candidaţii la diferite funcţii, să lupte pentru principii, pentru punerea în aplicare a unor idei şi ideologii, şi nu pentru orgolii, scaune şi avantaje, cu siguranţă, nu am avea de a face cu aţât de multe murdării, mizerii, vorbe urâte, ba chiar jigniri.

E clar, miza e foarte mare. Dar aşa, ca în orice altă întrecere, e normal să lupţi după reguli clare, respectându-ţi adversarul, încercând să fii cel mai bun prin ceea ce faci, nu punându-i piedică celui care concurează alături de tine. Zâmbetul celor mai mulţi dintre concurenţi, e doar pentru poze, pentru a da bine, dar în inimile lor e orice altceva numai soare şi senin nu. Râd ei râd, dar râsul nu e al lor!

Dacă nu mi-ar fi puţin mai mult ruşine, poate v-aş arăta, printr-o fotografie, cum se prezintă geamurile uşii de la sufragerie, după salutul de bucurie şi salturile de veselie ale câinilor noştri, la momentul întoarcerii  noastre acasă după o absenţă de o zi întreagă. Sunt semne ale intenţiei lor de a ne îmbrăţişa, de a ne spune că se bucură de revedere, cred că şi ar vrea să scrie ceva pe geam! Chiote, sărituri în două picioare, sunete de salut pe toate tonurile posibile- astea sunt semnele care însoţesc venirea noastră acasă. E o bucurie de nedescris, parcă nu ne-ar mai fi văzut de când lumea. Pornind de la acest context care se creează de fiecare dată,  în familia noastră lărgită, mi-am pus întrebarea sinceră şi legitimă, poate chiar deranjantă: când m-am bucurat cu adevărat ultima oară, dar aşa încât să tresalt de bucurie, atât în exterior cât şi ca interior, în inimă?

Veţi spune că nu mai suntem copii pentru a ne putea exterioriza chiar aşa puternic, încât să sărim pe pereţi de bucurie; ori că într-o asemenea situaţie economică, socială şi politică, numai chef de  exprimări ale bucuriei  de genul acesta, nu mai avem. Sau că suntem, noi de felul nostru, mai închişi în noi, şi de fapt ne bucurăm, dar aşa discret. Şi totuşi, când v-aţi bucurat din plin, pe săturate şi fără reţinere, ultima dată? Să fii fost în copilărie, să fi fost când am luat „bacul”, să fi fost când ne-am găsit partenerul şi ne-a spus „DA”, să fi fost săptămâna trecută sau chiar ieri?

Nu v-aş recomanda să vă manifestaţi aşa intens ca şi dulăii mei, nu de alta dar după aceea trebuie spălate geamurile sau pereţii sau hainele. Dar, dincolo de toate problemele şi grijurile şi apăsările cotidiene, inima noastră, faţa noastră, tot ceea ce înseamnă „noi”, are nevoie de veselie, are nevoie de tresăltare, are nevoie de puţină bucurie nebunatică, din când în când. Dar nu una artificială sau forţată, ci una naturală, normală. Pentru că doar aşa faţa se înseninează, ridurile dispar şi problemele sunt îndepărtate, măcar şi pentru o zi, două sau, cine ştie,  poate permanent.

Zilele trecute, fiind într-o zonă cu iarbă şi soare, şopârlele zburdau în voie să îşi dezmorţească unduitul corp. Şi tot alergând prin faţa noastră, nici prea repede, fiind încă destul de matinală vremea, nici prea încet, încât să le poţi lua în mână, a rămas varianta călcatului pe coadă, a atacului de la spate, pentru a putea să dovedim că suntem mai şmecheri decât ele; din aceste încercări, am văzut o bucată de coadă rămânând, şi o alta împreună cu corpul plecând. Două bucăţi  şopârle au fost lăsate fără o parte a cozii, ele fugind mai departe printre pietre şi iarbă, iar cozile rupte încercând prin zvâcniri, să ajungă la titular, la purtător; dar degeaba, fiindcă au rămas doar zbaterile,  lupta cu viaţa, ca în final totul să se transforme în tăcere şi nemişcare, în timp ce şopârla fâşneaţă, îşi continua drumul, fără coadă. dar cu cap, nu întreagă, dar vie!

Alergarea prin viaţă, lasă uneori urme adânci, rămânem fără „coadă”, ori fără „aripi”, dar vii în continuare. Putem să ne continuăm  lupta şi mersul, chiar pierzând câte ceva, dar nu viaţa, nu visele, nu năzuinţele. Putem alerga în continuare, căutând soarele, bucurându-ne de viaţă ,  viată care nu stă în „coadă” , ci în inimă. Pentru că , „coada” va creşte din nou, inima însă, o dată pierdută, pierdută-i pe veci.

Nu te-ngriji de „cozi” în viaţă, ci inima păzeşte-o cât mai bine!!

Dacă cineva ne-ar spune că drumul înspre Dumnezeu, e unul îngust, cu peripeţii, cu porţiuni stâncoase şi foarte riscante, mulţi am zice că renunţăm, că nu are  rost să ne riscăm viaţa, că mai bine fără Dumnezeu decât cu o mânâ ruptă , ori cu un ochi scos. Totuşi, când am vrea să mergem spre Manastirea_Huasan, drumul cu siguranţă ni s-ar părea mult mai greu, nu ştiu câţi dintre noi ne-am încumeta să păşim pe un asemenea drum. Stânci abrupte, escaladări  riscante, totul făcut parcă pentru profesionişti sau pentru cei ce au curajul dus spre limita de sus. Cred, în acelaşi timp, că ar fi o minunăţie să poţi păşi pe un asemenea traseu, să vezi pământul sub tine, la o mare depărtare, şi cerul mai aproape decât oricând .

Într-o zi de plimbare, merită să ne luăm inima în dinţi şi măcar cu gândul să pornim înspre inălţimi, înspre culmile de neatins. Totuşi stau să gândesc bine, care drum e mai greu şi mai riscant: cel spre mănăstirea Huasan sau cel spre Dumnezeu. Pe drumul spre Dumnezeu, posibil să ne mănânce sfinţii, pe cel spre mănăstire, se prea poate să ne omoare frica.

H. Jackson Brown Jr

” Ţine minte că, fiecare om cu care te întâlneşti în viaţă, a pierdut ceva, iubeşte ceva şi îi e frică de ceva.”

Un citat care efectiv te descopere total oricât de bine ţi-ai acoperi părţile sensibile din viaţă, care te dezveleşte oricât de bine ai fi învelit în propria ta haină a siguranţei. Nu m-am gândit până acum la viaţă , având in minte o raportare la aceşti trei termeni împreună: dragoste, pierdere şi frică. Poate gândeam doar la un aspect anume, poate doar o faţetă o acopeream cu gândirea, dar niciodată să pun mai multe cuvinte împreună şi să mă gândesc concomitent la ele, în contextul vieţii.

E poate una din cele mai mari provocări din ultima perioadă, nu de genul uneia „adevăr ori provocare”, ci una care ar trebui să ne deschidă pe interior şi să ne facă puţină ordine în viziune, dacă suntem sinceri cu noi înşine.

Ce iubesc cu adevărat în viaţă? Asta, de cele mai multe ori, se vede prin timpul pe care îl aloc unui anumit lucru: iubesc egal dăruiesc; că e timp ceea ce dăruiesc, că sunt resurse materiale ori emoţionale, că e altceva, dar dragostea se arată prin ceea ce ofer.

De ce anume mi-e teamă în viaţă? Pentru unele temeri , pot a mă asigura, pot a îmi cumpăra sisteme de apărare. Pentru cele însă care contează cu adevărat, nu sunt mijloace materiale de apărare, ci doar interioare: curaj, credintă, speranţă, prietenie, etc.

Ce anume am pierdut în decursul vieţii? Se prea poate ca „mărunţişul” de fiecare zi,  micile ocazii pierdute cu bună ştiinţă, să conteze mai mult decât cred eu. Fiecare clipă înseamnă o eternitate, înseamnă o decizie care poate să îmi schimbe viaţa trăită din acea clipă înainte. Pierderea poate fi de moment, de care să nici nu îmi pese prea mult, sau poate lăsa urmări mari şi durere pentru totdeauna.

Oare cât de sincer voi fi cu mine în a descoperi care sunt adevăratele lucruri, ori persoane pe care le iubesc, şi mai ales dacă merită să le iubesc la intensitatea la care o fac momentan?  Ce anume mă sperie în viaţă şi cât de mult contează, în contextul unei vieţi plenar trăite, lucrurile de care mă tem? Nu cumva sunt doar false temeri? Ce evenimente le consider cu adevărat ” pierderi”, când fac bilanţul zilei, sau al vieţii?

„Fiecare” are de a face cu mine în primul rând, iar apoi cu semenul meu; toţi avem temerile, iubirile şi pierderile noastre, unii le contabilizăm corect, încercând să îndreptăm acolo unde e cazul, alţii doar le trăim zi de zi, luându-le de la capăt.