Posts Tagged ‘comunism’

Nu e vorba de nici un pamflet, nici măcar vreo „miştocăreală” cu privire la te miri ce subiect; e poate unul din cele mai serioase lucruri care pot fi spuse. Când e vorba de principii, şi mai ales când e să le privim serios, atunci trebuie să conştientizăm importanţa lor.

Privind în urmă, la anii de comunism, descoperim adevăraţi eroi, adevărate repere de moralitate, credinţă, luptă şi înverşunare; au luptat pentru principii, pentru valori, pentru  adevăr. Poate pe nemerit, se spune că poporul român e unul compus din laşi, din trădători şi din oportunişti. Această caracterizare nu e însă pentru cei care au răbdat totul pentru a nu îşi călca principiile şi a nu da înapoi de la crezul lor. Şi cu toate astea, cu toate bătăile şi chinurile cumplite, au continuat să lupte, să creadă, să spere. Şi credinţa lor, după mulţi ani, a ajuns a se dovedi că nu a fost zadarnică.

Acum, noi, urmaşii acestor eroi neînfrânţi, nu mai prea avem ce apăra. Comunismul a dispărut, dar din păcate au dispărut şi principiile pentru care să luptăm. Bătăile nu mai sunt la ordinea zilei, dar suntem imobilizaţi de indiferenţă. Strigăm că nu mai putem, dar nu ne unim, spunem că ne e greu, dar nici măcar nu ne mai luptăm.

Viaţa e o luptă; a fost pentru cei care au luptat împotriva comunismului, e  şi pentru noi, cei care luptăm împotriva metehnelor comuniste. Dar lupta nu e cu cei care sunt acum,  şi nu a fost cu comuniştii; lupta e cu principiile pe care vrem sau nu a le călca, cu valorile pe care vrem ori ba a le trăi. Lupta e cu noi, pentru că dacă pe noi ne convingem că avem pentru ce lupta, atunci bătălia e câştigată, dacă avem principii şi valori pe care să le apărăm, atunci există speranţă la victorie.

Reclame

Cum ar mai suna această expresie, acum în democraţie, când fiecare alegem ce să facem, nu ne mai lăsăm duşi la grămadă, ci fiecare decidem pentru noi înşine (sau asta ne e senzatia). A fost, perioada comunismului, când erai obligat să faci multe lucruri: să munceşti, să mergi la şcoală, să porţi uniformă, să faci curat la poartă, să pui steag, să mergi la defilare, etc. Dar acum acele vremur iau trecut, nu te mai obligă nimeni, mai nimic, ba dimpotrivă s-ar mai şi bucura dacă nu ai mai face anumite lucruri, pentru că ar scădea costurile din buzunarul statului. Libertatea, democraţia, a sters totul, şi ce a fost bun din lucrurile obligatorii şi ce a fost rău, nu s-a făcut nici o diferenţiere dacă unele erau bune sau nu. Anul acesta , parcă mai mult ca nicicând în alţi ani, am văzut ce înseamnă şi partea negativă a democraţiei, a libertăţii de a fi lăsat să alegi; vaccinurile copiilor la şcoală. Nu ştiu cum a fost prin zonele voastre sau daca aţi auzit, dar rubeola a fost la „mare căutare” printre elevi, ori ca erau la gimnaziu, ori că studiau la liceu.De ce să fii fost acest fenomen? Pe vremea noastră de şcolari, eram vaccinaţi ba pentru o boală, ba pentru alta , şi nu te întreba nimeni dacă vrei ori ba. Acum, fiecare părinte a ales să îşi ori să nu-şi vaccineze copilul împotriva unor astfel de boli. Şi se pare că marea majoritate a ales să nu facă aceste vaccinuri. ” De ce să mai fac şi acest vaccin ori această injecţie, doar nu mai e obligatorie şi în plus , te miri ce se mai poate întâmpla?”. Şi iacă urmările „libertăţii” de alegere.Veţi spune ” ia, mare brânză de câteva zile lipsă de la şcoală, s- a mai relaxat şi copilul puţin stând acasă”. Nu despre asta e discuţia, ci despre selecţia corectă între ce ar trebui să fie obligatoriu, chiar şi în democraţie, şi ce anume ar trebui să rămână la alegerea individului. Ce „obligativităţi” vedeţi a fi necesare chiar şi în democraţie, ce ar trebui să fie nelipsit pentru fiecare individ, ori că vrea ori că nu vrea? Mai poate fi obligată fiecare persoană, în acest cadru al libertăţilor omului, să facă anumite lucruri, care ar fi spre binele lui? Ori, tocmai fiindcă nu mai vrem a face aceste lucruri obligatorii, nici nu se mai dau legi care să „oblige” persoanele să facă anumite lucruri, strict în folosul lor?

Când e vorba de asigurări de maşini şi case există obligativitate, când e vorba de reţineri de contribuţii la asigurările sociale sau de pensii suntem obligaţi fără a fi întrebaţi. De ce nu se poate această regulă a obligativităţii să fie şi în alte domenii sau cel puţin de ce , măcar unde există teroretic stipulată, să se treacă la punerea în aplicare şi în practică? Să fiu eu oare cu ceva moştenire comunistă rămasă, pe te miri unde, inoculată? Sau chiar nu se doreşte a se face ceva bun , măcar acolo unde se poate şi trebuie?

Nu ştiu cum e prin alte oraşe, acum în prag de alegeri, acum în momente de criză financiară, acum când bugetele sunt limitate drastic ( doar pentru unele chestiuni). Dar, în oraşul meu natal şi de reşedinţă actuală, adică Deva ( cel cu cetatea, vă mai aduceţi aminte sper), încep tot mai mult să fie asemănătoare serile, nopţile de acum, cu cele de acum 30 de ani, să zicem. Adică, aşa cum pe vremea comunismului românesc târziu, al anilor 80, seara nu prea se aprindeau lumini pe stradă, astfel încât erai nevoit să umbli cu lanterna „la purtător”, pentru a vedea pe unde calci, tot aşa este şi acum, adică beznă. Si acest fapt nu se întâmplă aşa „din întâmplare”, ci în mod repetat. Nu vă gândiţi că e chiar una totală, generală, ci e una pe zone, exact cum era şi pe acele vremuri. Sincer să fiu , nu prea ştiu ce se întâmplă. şi s-ar prea putea ca nici cei de la ENEL să nu prea ştie, din moment ce i-am sunat, dar nu erau în temă cu ceea ce ar putea genera această pană de curent stradală. Acum ,nici nu vreau să mă gândesc că domnul nostru primar ar face economii, aidoma lui Ceauşescu, pentru a plăti datoriile oraşului, şi asta cu ajutorul „orbecăielilor” noastre, ori că e criză aşa mare de energie electrică, încât oraşul nu mai poate beneficia, decât secvenţial de lumină stradală.

După ani şi ani, mai sunt şi alte similitudini  din vremurile actuale care vă stârnesc amintiri ale vremurilor de comunism? Ce evenimente, personaje, atitudini cu iz de „parfum  comunist” se mai regăsesc şi în zilele noastre? Sau de ce vă e dor din acele vremuri? Ce aţi mai pune în democraţia actuală, din comunismul de atunci?

Între timp, au trecut ceva minute bune de când am sunat la deranjamente, dar e tot beznă pe „uliţa” mea. Noroc cu lămpile solare din grădina vecinului, vecin care nu cheltuie bani pe lucruri scumpe, că aşa mai mă pot orienta şi eu cam pe unde mă aflu. Oricum s-a mărit ziua considerabil şi probabil pe asta se mizează, că prin unele zone din oraş, chiar la ora 20 o fi încă ziuă! Dar nu e, vă spun eu sigur! Şi nu e nici lună plină măcar!

Update ora 22: Se pare că şi prin zona lor, a ENEL-ului e beznă, că altfel nu îmi explic cum de nu au găsit echipa de intervenţie pe care a zis, doamna de la deranjamente, că o să o trimită pentru remediere!  Trăiască capitalismul cu iz de comunism iluminat!

Am crezut că doar noi oamenii, suntem curioşi din fire, interesaţi de a vedea ce e în curtea vecinului şi în ograda lui, de a trage cu ochiul.peste gard. Dar, de când cu doi câini prin ogradă, mi-am dat sema că acest lucru e valabil şi pentru animale, sau cel puţin pentru câini. Fiecare dintre cei doi câini, un adult şi un pui, au farfuria lor din care mănâncă. Primesc porţia cuvenită de mâncare, iar după ce se satură fiecare de „sorbit” din farfuria lui, aşteaptă ca celălalt să termine, astfel încât sa poată face schimb de farfurii. Sunt curioşi , cred că, să vadă ce a primit celălalt de mâncare, nu cumva unul să fie avantajat de meniul care i se oferă. Şi acest lucru, se întâmplă la fiecare masă, de fiecare dată „fac rocada” la farfurii.

Dacă atunci când vine vorba de câini, posibil ca dorinţa de a gusta şi din farfuria celuilalt, nevoia fiziologică de hrană sa fie ceea ce îi indeamnă la a se uita spre farfuria celuilalt, ce o fi în mintea noastră, a oamenilor, atunci când vrem să fim „ei, alţii”, sau să avem ce alţii au, sau să gustăm ce prietenii noştri gustă? Să fie doar curiozitatea sau şi puţină invidie? O fi doar dorinţa de a fi ca ei sau de a avea ce au ei ori e şi „niscai” supărare pe viaţă că nu a fost aşa generoasă cu noi? E doar instinctul omenesc de a nu ne mai sătura de privit sau să fie acei mulţi ani de comunism şi securitate, care au făcut din fiecare dintre noi , un mic detectiv securisto-filator.?

Farmecul la toată această poveste e aceea că după ce verifică farfuria celuilalt, tot la farfuria lor proprie se întorc pentru a vedea ce mai au in ea, lăsat de celălalt. Dar există uneori riscul că, aşteptând să vadă ce e în farfuria celuilalt, nu se pot bucura nici de a lor, adică nu îşi mânancă porţia lor, stând cu gândul la ce are celălalt în farfurie; apoi când celălalt termină, merge la farfuria celuilalt, care deja e goală, şi între timp se goleşte şi farfuria lor proprie. )).

Alergăm după multe  în viaţă, privim peste multe garduri şi uneori chair suspinîm la vederea ogrăzii altuia; şi în această alergare pierdem chiar şi ce e al nostru uneori, nu ne bucurăm de ce avem, de grijă că ce are cel de lângă noi o fi diferit, o fi mai bun şi mai gustos, „o avea oi mai mândre şi mai cornute”.. Să fie spiritul mioritic de vină?.

Bucură-te de „farfuria” ta, orice om ai fi, moldovean, ungurean sau vrâncean (la  ardeleni nu mă refer că noi mâncăm încet, înghiţim de trei ori aceeaşi îmbucătură şi  astfel se satură să aştepte după noi ceilalţi şi pleacă !)

Vreau sa va spun cum  mi -am pregatit si sarbatorit ziua mea de nastere, la aniversarea celor 94 de ani. Multi ani au trecut de cand nu v-am mai povestit.

1.  Cu cateva zile inainte mi-am invitat  colegii de partid ca sa sarbatorim impreuna , dar unii murisera, iar cei care mai erau inca in viata, toti s-au dezis  de mine si au zis ca nu pot sa chefuiasca pe banii poporului, impreuna cu un dictator. Si cand te gandesti ce mult i-am ajutat pe unii dintre ei.

2. I-am cautat pe bunii mei prieteni, Gaddafi  si Mubarak, dar nu am reusit sa dau de ei pe ” firul rosu”. Cred ca nu raspund de teama sa nu le cer banii care imi sunt datori de atatia ani.

3. Pentru ca prietenii nu au dorit sa petreaca cu mine, am decis sa plec la vanatoare, la Paltinis. Pe drum (nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul fiind ocupat cu numararea gropilor din asfalt) m-a intampinat un grup de oameni, cu ceva afise in maini, care credeau ca sunt Tiriac cu prietenii lui; dar eu nici nu aveam racheta de tenis la mine si eram  doar cu nevasta. Nu stiu ce au cu Tiriac ca doar juca bine tenis!

4. Ce sa mai imi pot recunoaste cabana din Paltinis!? Una langa alta , construite vile aproape cum e cea a mea de pe Primaverii; cred ca s-a abrogat Legea 18/1968, a veniturilor ilicite, ca altfel nu vad cum au putut sa faca asa constructii mari.

5. Nevasta a vrut sa vada. la bucatarie. ce ne pregatesc pentru masa festiva, si cu toata priceperea ei la chimie , nu a recunoscut nici un ingredient scris pe cutiile si pungile din care preparau mancarea. Cica era plin de litera E, s -a gandit ea , ca e un  omagiu adus ei.

6. La intoarcere, am vrut sa intru sa vizitez oamenii muncii de la Tractorul Brasov. Nu stiu ce catastrofa s-a intamplat , dar am gasit doar cladiri parasite si mormane de fier vechi. E clar mana agenturilor straine.

Daca tot asa o sa mearga lucrurile, cred ca la anul, cu toate ca implinesc o varsta frumoasa, nu o sa mai pregatesc nimic dinainte. O sa ma duc la Casa Poporului si sigur o sa gasesc eu pe cineva acolo care sa vrea sa manance si sa petreaca cu mine , ca am auzit ca se strang multi flamanzi pe acolo.

Al „vostrru drrag conducatorr”, Nicolae Ceausescu