Posts Tagged ‘Biserica’

 Pe o stradă oarecare se afla o Biserică ( nu dăm mai multe detalii!!). În imediata apropiere a acelei Biserici se afla casa unui om ateu, care duminică de duminică, in timpul slujbei avea obiceiul de a petrece în curtea proprie, înconjurat de câțiva prieteni.  Până aici nimic greșit, deoarece fiecare are libertate în prorpia lui ogradă; însâ omul respectiv punea și muzică, de toate felurile, iar uneori era atât de asurzitoare încât răzbătea  și în intimitatea Bisericii de lângă el. Preotul, om al lui Dumnezeu,  vrînd să rezolve pașnic problema, i-a atras atenția de câteva ori, fără nici un rezultat; deoarece omul nu coopera  astfel ca măcar pe perioada slujbei să dea muzica mai incet, preotul a început să se roage la Dumnezeu pentru rezolvarea situației, îndemnând și pe alți enoriasi să facă la fel. După un timp oarecare s-a întâmplat ceva ciudat, o minune sau un dezastru, depinde din care parte privești. Din cauza unui trăznet, casa ateului respectiv a luat foc și a ars din temelii. Omul respectiv, ateul, aflase între timp despre demersul preotului și înfuriat s-a adresat unui tribunal cerând despăgubiri pentru necazul produs. După ce a ascultat cearta dintre ateu și preot, judecătorul aflat în imposibilitatea de a decide de partea cui e dreptatea a spus următoarele:

”Am în față un caz imposibil,  care în întreaga mea activitate nu am mai întâlnit. Dupa cum înțeleg eu, situația se prezintă în felul următor: acest ateu, care neagă existența lui Dumnezeu,  susține că Dumnezeu, la rugăciunile preotului și a altor enoriași, i-a distrus casa trimițând un fulger ! De cealaltă parte, preotul, om al lui Dumnezeu, cu o credință puternică spune că una ca asta este imposibil să se poată întâmpla, Dumnezeu nu mai face asemenea minuni în zilele noastre!”

Reclame

Pe marginea unei ape , la lumina unei luni pline, trei prieteni vechi, colegi de teologie, își depănau amintirile din vremea studenției; dar mai ales își spuneau reușitele din perioada în care fiecare era în slujba enoriașilor și a lui Dumnezeu. Pentru că atmosfera, redevenise aidoma aceleia din vremurile sesiunilor lungi de vară, adică una sinceră, prietenească cu adevărat și mai ales propice pentru marturisiri cât se poate de personale, din acelea care nu e bine să fie auzite de alții, ci să rămână acolo, între ei…

” Viața mea de slujitor a lui Dumnezeu e una împlinită, cei pe  care îi slujesc sunt foarte mulțumiți de modul cum am grijă de ei și de sufletele lor, precum și de   toate predicile pe care le rostesc. Sunt pe deplin mulțumit de situația mea, doar că, să știți că am și eu scăparea mea, pe care , îmi permit să vi-o spun: îmi place din când în când să beau, eu zic că nu prea mult și mai ales nu în public, cu toate că zice nevasta mea, că o dată am căzut chiar și sub masă. Asta e problema vieții mele de cleric, problemă care vouă îmi permit să vi-o spun, dar la alții…!” spuse primul dintre ei

” Mie toți îmi spun că le-ar plăcea să le stau mai mereu aproape, cei mai în vârstă m-ar lua de copil, cei mai tineri m-ar lua de frate, așa de prețuit sunt de toate categoriile de oameni care fac parte din Biserica mea. Și cu toate astea, povara care apasă pe umerii mei constă în faptul că, fiind așa de apreciat de toți, și mai ales de doamne și domnișoare, se întâmplă ca ochii mei să se oprească pe vreo ”mieluță” ori ”oiță” din turmă, o privire mai lungă, poate chiar păcătoasă, fără însă a păși mai departe. Dar recunosc că nu e bine și îmi e rușine de asemenea momente și nu prea aș vrea să știe prea mulți despre ele”, îndrăzni să spună și al doilea

” Farmecul vieții de slujitor al lui Dumnezeu e unul aparte, care îmi aduce satisfacții deosebite. Sunt mereu în preajma oamenilor, le ascult bucuriile și problemele, încerc să îi ajut pe cât  se poate și întotdeauna caut să fiu o persoană de încredere astfel ca toți să fie deschiși în fața mea. Dar, așa ca și  pentru voi, există și la mine un punct negru, unul de care nu îmi face plăcere să știe prea mulți, dar voi, prietenii mei, trebuie să îl știți: din când în când, din păcate însă mai des decât aș vrea, mă apucă așa un chef de a bârfi încât efectiv nu mă pot stăpâni, spun absolut tot ceea ce aud despre alții și de la alții. Și uite, chiar acum, de abia aștept să plec de aici, sa pot povesti ceea ce am aflat despre voi!”

În scurta mea experiență din lumea scrisului în virtual, am observat că sunt unele probleme atît de delicate și personale încât atunci când aduci vorba despre ele îți dai seama că ai fi preferat să nu o faci. Iar aceste lucruri din virtual sunt cam aceleași  pe care le regăsim și în planul real, în aceeași postură de lucruri personale, despre care oamenii preferă mai degrabă să nu fie întrebați: sau dacă totuși sunt întrebați preferă să evite elegant subiectul sau să nu răspundă. Dacă despre politică, fotbal, mondene, știri de genul celor de la ora 5, ai putea să povestești cu anii și ai avea comentarii cu lunile, când vine vorba despre alte subiecte, discuțiile devin sterile și anoste.

Probleme și subiecte care necesită o delimitare clară, albă sau neagră, nu o cale de mijloc, gen avort, homosexualitate, păcatul de orice natură, sunt evitate de cele mai multe ori, pentru că am vrea să fim echidistanți, să nu supărăm pe unii și să nu nedreptățim pe alții sau pentru că, există riscul ca, la un moment dat sa cădem în aceeași greșeala pe care altădată am condamnat-o la alții. Credința, Biserica, Dumnezeu, intră și ele în aceeasi categorie a lucrurilor greu discutabile, pentru că sunt considerate foarte personale, tinând de fiecare individ în parte și de relația pe care acesta o are cu domeniile respective. Preferăm să nu discutăm despre astfel de lucruri, pentru a ne situa în zona neutră, pentru a nu deveni partizanii uneia dintre soluțiile prezentate. Și asta, pe de o parte e bine, pentru că nu suntem, ca și indivizi, deținătorii adevărului absolut, și atunci nu putem emite pretenții de opinii absolute. Pe de altă parte, atunci când negrul trebuie numit negru, pentru că știm că așa e, iar nedreptatea trebuie numită ca atare,  e important să luăm poziție publică, tocmai pentru a ne poziționa de partea binelui.

Din al vostru punct de vedere, ce subiecte, teme, vi se par, atît de personale, încât ar fi bine să fie lăsate pentru colțul intim de prieteni, să fie discutate într-un cadru de cunoscuți, și nu împrăștiate în virtual sau real, către oricine?

P.S

Nu știu dacă trebuia să deschid acest subiect și daca nu cumva e prea personal pentru a fi discutat într-o comunitate așa de mare!!!!

Într-un spectru politic caracterizat prin partide care şi-au cam pierdut credibilitatea din cauza acţiunilor luate în decursul anilor, şi din cauza politicienilor corupţi din care sunt formate,  tot mai mult apar persoane care îşi manifestă intenţia de a participa la alegerile locale ori parlamentare, din postura de independent politic. Şi asta probabil, pe motiv de a nu se compromite făcând parte dintr-un partid sau altul, şi astfel de a avea şanse mai mari la câştigarea alegerilor. Oare chiar să fie independenţa politică, o soluţie câştigătoare, o carte pe mâna căreia să poţi merge, ca şi una victorioasă? Care e părerea voastră în legătură cu această variantă?

Nu mică mi-a fost mirarea, încercând să ajut un candidat independent la strângerea de semnături pentru a se înscrie în cursa alegerilor locale, să aud expresia „independnţii ăştia , nu prea sunt de încredere, pentru că se duc ulterior unde le cade mai bine”. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, dar se pare că mulţi percep independenţa politică ca şi o fentă, o mişcare şmecherească de a intra în politică, pentru ca  mai apoi, candidatul independent, să facă pasul spre dependenţa faţă de un partid sau altul. De ce ar vrea cineva să fie independent şi nu să intre în vreun anume partid şi a încerca acolo să schimbe lucrurile? Se pare că, aşa cum a fost o înmulţire necontrolată a partidelor,  aşa va fi şi înmulţirea celor care vor candida  ca şi independenţi. Să fie doar un trend oare, sau chiar să fie soluţie pentru politica românească? Ce aţi alege între un candidat independent, chiar credibil, chiar sincer, şi un  candidat  la fel de credibil, dar care reprezintă un partid politic, deja compromis? Va fi ales omul, sau omul plus partidul?  Cine ne va reprezenta mai bine, un independent de omenie, sau unul angrenat politic, dar la fel de omenos?

Cred că sunt întrebări legitime, în intenţia de a găsi sau măcar a încerca să găsim, după atâţia ani, o variantă care să ne fie aproape , care să ne apere interesele noastre, nu ale lor. Cât despre mine, chiar dacă la un moment dat, aveam impresia că independenţa e o soluţie bună, înclin totuşi acum să cred, că varianta oamenilor credibilor, a celor care vor să facă politică pentru oameni, nu pentru ei, dar angrenaţi în rândul partidelor politice, e cea care ar da rezultate mai bune. Aşa cum nu poţi fi un creştin independent, adică fără a aparţine de o Biserică ( Biserica , ca si organism funcţional, nu ca şi patru ziduri) decât o scurtă perioadă, aşa cum nu poţi fi jucător de fotbal fără echipă, sau soldat fără armată, tot aşa cred că nu poţi fi politician fără partid. Chiar dacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, vei fi independent politic, mai devreme sau mai târziu vei înclina spre un crez politic, spre un partid politic. Şi atunci, „convertirea ” aceasta, nu va fi altfel tratată decăt ca şi convertirea de la PNL la PDL ori PC ori UNPR ori.., adică tot sub formă de traseism politic. Şi cu asta ce-am făcut!!!?

Îmi stă de mult pe creier și în gândurile mele, subiectul pe care vreau sa il dezzbatem împreună astăzi fiindcă e unul de maximă importanță, pentru că vremurile actuale necesită acest lucru. Mi-a mai trebuit doar un impuls de la Ruben și iată că mintea începe să scrie. Așadar, în vremuri ca acestea, ce rol au, ce caută, dacă trebuie să caute ceva anume, au loc ori ba, în politica românească, oamenii cu frică de Dumnezeu, creștinii practicanți sau mai concret spus cei ce se numesc după numele lui Hristos ? Fără a face vreo categorisire, îi numesc creștini, pe toți cei care încearcă să urmeze exemplul și modelul lui Hristos de viață, fiind conștienți de această mare responsabilitate care apasă pe umerii lor.

Și atunci , raportându-mă la Hristos, mă întreb, dacă într-un secol atăt de departe, din punct de vedere moral, de  valorile inițiale ale creștinismului, ce ar trebui să facem noi, urmașii Lui? Să ne vedem în continuare de existența dintre pereții între care ne adunăm ca și Biserică, să ne implicăm în proiecte sociale pentru ajutorarea celor nevoiași, să arătăm modelul lui Hristos de trăire în toate acțiunile și vorbele noastre,  dar mai puțin în politică? Pentru că, ”politică e murdară, înseamnă prostituție și imoralitate, iar creștinii, nu trebuie să aibă de a face cu așa ceva!”, Sau, dacă tot spunem, că trebuie să fim sare și lumină,  că trebuie să facem ca alții să îl laude pe Dumnezeu când ne văd pe noi, de ce nu mergem în cele mai nesărate locuri și cele mai întunecoase unghere, unul din aceste locuri, fiind chiar politica și politicienii?  E greu a alege între a sta confortabil pe un scaun sau bancă, în Biserică, lângă oameni cumsecade, cu care împărtășești aceleași principii și dorințe, sau a  merge să îți faci cunoscute valorile și năzuințele, între oameni, politicieni, care, majoritatea, își urmăresc propriile interese; cu siguranță mulți am alege zona de confort, de siguranță, aceea de a sta în banca noastră. Îmi veți spune că nu se face primăvară cu o floare, că ați văzut destui care au intrat creștini în politică și au ieșit mincinoși și hoți, care au intrat sfinți albi și au ajuns sa fie draci negri, și nu aș încerca să vă contrazic. Ci doar v-aș spune că prea probabil să fi fost flori artificiale de la început, și ciori din naștere, iar nu porumbei. Și în același timp v-aș aduce aminte de oameni ai lui Dumnezeu, care au suferit persecuție și închisoare pentru principiile lor, pentru credința lor, la care nu au vrut să renunțe, oameni care au știut pentru ce luptă.

Nu sunt genul de persoană care să îl implic pe Dumnezeu în politică sau în fotbal ( sau nu mai sunt, pentru că era o vreme, a copilăriei, când mă rugam să apere cine știe ce portar de la Dinamo, vreun 11 metri), și să spun că sigur Dumnezeu vrea să ajungă un anume creștin politician sau te mai miri ce ministru. Pe de altă parte, sunt convins și am această încredințare, că, creștinii trebuie să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, indiferent că sunt la școală, servici, ori în politică. Iar dacă într-o vreme ca această, de decădere morală, de devalorizare a familiei, de mizerii sociale, noi, cei care știm ce se cere de la noi, nu vom face nimic, ci vom continua să asistăm resemnați la progresul răului, spunînd că locul nostru nu e acolo, în murdăria politicii, atunci se prea poate ca, în continuare, răul să fie numit bine, minciuna să fie socotită ca adevăr și mirosul mizeriei să ne sufoce.

Armele răului le putem vedea la orice pas, arătate și fluturate în fiecare zi, fără rușine și fără jenă, iar noi, cei care zicem că avem armele adevărului și ale luminii,  le ținem ascunse, le înzăvorâm bine, le închidem și încuiem. O fi bine, o fi rău, fiecare decide pentru el; însă doar eu și tu  putem spune adevărul și arăta lumina în dreptul nostru, nu altcineva! Fiecare avem locul nostru, clar, precis, în această inegalitate; adevăr ori minciună, dreptate sau hoție, integritate sau imoralitate. Nu putem fi în ambele tabere!

Zi ploioasă de Florii,  o vreme de nici câinii să nu îi scoţi afară din cuşcă, motiv pentru care era un somn puternic pe capul a lor mei dulăi. Zi de duminică, zi de întâlnire la Biserică, cu Dumnezeu, cu semenii. Ne-am urcat în maşină şi am pornit la locul de închinare. Intrând pe hol, ce să vezi, sau pe cine să vezi: echipa PDL împreună cu preşedintele Băsescu,  aduşi probabil de cineva. Stăteau pe hol, nemişcaţi, pe un fundal portocaliu. Ne-am mirat puţin, am făcut ochii mari, nu ştiam ce să credem. Am trecut pe lângă ei, intrând în sala principală a  Bisericii, ei rămânând pe loc, în acelaşi hol.  Mi-ar fi plăcut să intre şi ei, nu neaparat cu mine, dar să fie prezenţi la vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Poate , aşa cum eu încerc să îmi dau seama, şi-ar fi dat şi dumnealor seama, de unele lucruri, care se pare, că le uităm uneori:

1. chiar dacă suntem jucători, altul e Antrenorul, altcineva are decizia finală

2. nu deţinem adevărul absolut,  Adevarul e Unul singur; noi spunem cuvinte şi vorbe, Cuvântul e Dumnezeu

3. nu suntem şefi peste alţi semeni de ai noştri, ci toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu

4. pentru a deveni mari, trebuie să ne facem mici, penttru a conduce, trebuie să învăţăm să slujim

5. nu putem învinge prin ură, ci doar prin dragoste, nu putem aduce pacea prin dezbinare, ci doar prin unitate

6. oricât de tari am fi, suntem trecători, orice funcţii am avea, e un Altul mai mare ca noi, înaintea căruia suntem răspunzători

7. astăzi putem fi regi, mâine se poate să fim daţi la răstignire, azi suntem aclamaţi, mâine  huduiţi

8. chiar dacă pe oameni îi putem păcăli, în faţa lui Dumnezeu, nimic nu e ascuns

Şi ar mai fi fost de învăţat multe, şi mai sunt de învăţat multe când ne apropiem de Dumnezeu şi de cuvântul Său. Dar au ratat această ocazie. La plecare, nu mai erau acolo, plecaseră înaintea mea; cine îi adusese îi luase înapoi cu el. Se pare că se folosea de ei, de întreaga echipă: erau plimbaţi pe unde avea nevoie şi mai ales când avea nevoie, persoana respectivă. Toţi, echipă plus preşedinte, erau doar o unealtă, erau… lipiţi pe o umbrelă, umbrelă de ploaie, de campanie electorală. Ajunseră să fie folosiţi, să stea în ploaie pentru ca altcineva să nu fie udat, să sufere ei, pentru ca altul să fie liniştit. Era umbrela însă cea care slujea de ajutor, nu erau ei cei deveniţi slujitori.

Dar fuseseră la Biserică, cum din păcate,  cred că doar aşa ajung. Pentru că, dacă ar ajunge în persoană în faţa lui Dumnezeu, alta ar fi atitudinea lor, a tuturor politicienilor, a celor care conduc ţara. Pentru că din faţa lui Dumnezeu nu poţi pleca decât cu atitudinea Lui, cu dragostea şi bunătatea Lui,  cu iertarea,  principiile şi valorile Sale.

Alegerile fac parte din cotidianul nostru, poate nu trece zi în care să nu fim puşi în faţa unor alegeri. Unele mari, alte mici, unele care pot avea urmări de mare însemnătate, altele , care ne implică doar pentru moment. Mă gândesc la câteva alegeri care mie îmi dau bătaie de cap, care îmi ridică mari semne de întrebare, şi pe care îndraznesc să vi le împărtăşesc şi vouă. Poate deja aveţi răspunsuri la ele, şi astfel ajutaţi pe unii ca mine, care nu au răspuns la toate  aceste alegeri

1. aleg să merg la vot pentru a vota aceiaşi oameni de 22 de ani, aleg pe alţii apăruţi mai nou, dar  cu idei „ciudate”, sau aleg să stau acasă?

2. aleg să merg la Biserică deşi ştiu multe „poveşti” despre enoriaşi şi preoţi sau aleg să stau acasă şi să privesc chestiuni „lumeşti”?

3. aleg să spun adevărul în faţă, celui vinovat sau aleg să îl vorbesc pe la colţuri?

4. aleg, în numele dragostei, să îl apăr pe cel drag atunci când altcineva îmi spune că a greşit sau  aleg să îl judec obiectiv?

5. aleg să merg cu echipa mea, chiar dacă merg pe un drum greşit, din spirit de solidaritate sau aleg să mă despart de ei, amiabil, , spunând lucrurilor pe nume şi expimându-mi opinia?

6. aleg să spun o minciună pentru a îmi salva pielea sau aleg să spun adevărul pentru a îmi salva onoarea?

7. aleg sa mă enervez, în mine însumi, pe cel care mă supără sau aleg să îl supăr poate, spunându-i adevărul?

8. aleg să fac un lucru, doar pentru a nu supăra pe cineva, pentru ca apoi să mă enervez sau aleg să refuz politicos, cu riscul de a supăra eu persoana respectivă?

Unele alegeri le luăm din instinct , fără a  ne gândi asupra urmărilor. Alte alegeri le facem după ce calculăm toate feţele problemei. Iar în alte situaţii, zicem noi, decidem să fim neutri şi să nu luăm nici o decizie. Dar doar ne înşelăm pentru că întotdeauna alegem chiar şi când credem că nu.