Archive for the ‘Din lumea celor care nu cuvântă’ Category

Am crezut că doar noi oamenii, suntem curioşi din fire, interesaţi de a vedea ce e în curtea vecinului şi în ograda lui, de a trage cu ochiul.peste gard. Dar, de când cu doi câini prin ogradă, mi-am dat sema că acest lucru e valabil şi pentru animale, sau cel puţin pentru câini. Fiecare dintre cei doi câini, un adult şi un pui, au farfuria lor din care mănâncă. Primesc porţia cuvenită de mâncare, iar după ce se satură fiecare de „sorbit” din farfuria lui, aşteaptă ca celălalt să termine, astfel încât sa poată face schimb de farfurii. Sunt curioşi , cred că, să vadă ce a primit celălalt de mâncare, nu cumva unul să fie avantajat de meniul care i se oferă. Şi acest lucru, se întâmplă la fiecare masă, de fiecare dată „fac rocada” la farfurii.

Dacă atunci când vine vorba de câini, posibil ca dorinţa de a gusta şi din farfuria celuilalt, nevoia fiziologică de hrană sa fie ceea ce îi indeamnă la a se uita spre farfuria celuilalt, ce o fi în mintea noastră, a oamenilor, atunci când vrem să fim „ei, alţii”, sau să avem ce alţii au, sau să gustăm ce prietenii noştri gustă? Să fie doar curiozitatea sau şi puţină invidie? O fi doar dorinţa de a fi ca ei sau de a avea ce au ei ori e şi „niscai” supărare pe viaţă că nu a fost aşa generoasă cu noi? E doar instinctul omenesc de a nu ne mai sătura de privit sau să fie acei mulţi ani de comunism şi securitate, care au făcut din fiecare dintre noi , un mic detectiv securisto-filator.?

Farmecul la toată această poveste e aceea că după ce verifică farfuria celuilalt, tot la farfuria lor proprie se întorc pentru a vedea ce mai au in ea, lăsat de celălalt. Dar există uneori riscul că, aşteptând să vadă ce e în farfuria celuilalt, nu se pot bucura nici de a lor, adică nu îşi mânancă porţia lor, stând cu gândul la ce are celălalt în farfurie; apoi când celălalt termină, merge la farfuria celuilalt, care deja e goală, şi între timp se goleşte şi farfuria lor proprie. )).

Alergăm după multe  în viaţă, privim peste multe garduri şi uneori chair suspinîm la vederea ogrăzii altuia; şi în această alergare pierdem chiar şi ce e al nostru uneori, nu ne bucurăm de ce avem, de grijă că ce are cel de lângă noi o fi diferit, o fi mai bun şi mai gustos, „o avea oi mai mândre şi mai cornute”.. Să fie spiritul mioritic de vină?.

Bucură-te de „farfuria” ta, orice om ai fi, moldovean, ungurean sau vrâncean (la  ardeleni nu mă refer că noi mâncăm încet, înghiţim de trei ori aceeaşi îmbucătură şi  astfel se satură să aştepte după noi ceilalţi şi pleacă !)

Reclame

De cele mai multe ori, în momentul când întâlnim pe cineva care nu poate face un anumit lucru sau face un lucru doar ca să fie făcut, adică mai mult nefăcut decât făcut, începem să ne enervăm şi să judecăm persoana respectivă, să o criticăm şi eventual să luăm „pietre” pentu a arunca după ea.  În acel context al desfăşurării situaţiei respective, ne-am pus  sau cât de des ne-am pus întrebarea: ” dacă atât poate acea persoană, dacă are nevoie de ajutor, dacă doar aşa ştie să rezolve problema?”.

Prin grădina vecinului, o haită de câini, alergau încolo şi încoace, lăsând să se creeze o atmosferă „chinologică” deosebită, cu lătrături şi toate accesoriile aferente. Am ieşit să văd cum stau lucrurile şi după ce am reuşit să îi fac să fugă prin găuri , doar de ei ştiute, pe majoritatea câinilor, a mai rămas doar o echipă de doi, care ştiam că sunt ai unui alt vecin. Am strigat la ei, am aruncat înspre ei cu zăpada, dar ei tot în acea zonă rămâneau. Se îndreptau spre o poartă care era închisă, dar care ştiau că dă spre casa lor. Cu toate încercările mele nu am ajuns la nici un rezultat onorabil pentru mine; până în cele din urmă, juniorul, un căţeluş care intra, cred că, şi prin gaura de la cutia poştală, a reuşit să se strecoare, rămânând eu singur cu cel mai mare. Şi, ca să mă şi laud puţin că sunt, uneori, mai deştept decăt un câine, văzând că nu ştie altă cale de acces, am ales să merg  să-i deschid poarta, acea poartă, singura poartă pe care o ştia  şi pe care bucuros a evadat spre curtea lui. Nu ştu ce a zis în gândul lui de câine, m-o fi lăudat că i-am deschis poarta sau mai degrabă a bombănit ceva cum că nu mi-a venit ideea să îi deschid mai repede poarta.

Aşa se întâmplă şi cu specia umană: învăţăm să acţionăm după un anumit şablon, să facem lucrurile într-un anume fel, iar când altcineva ne cere să facem ceva diferit, clacăm sau căutăm doar variantele ştiute, nu putem găsi decât rezolvarea noastră, nu cea corectă. Şi atunci apar nervi şi supărări, căutări şi întrebări, dar de cele mai multe ori, noi care vedem rezolvarea problemei, nu mergem să „deschidem poarta” celui care încearcă să iasă din încurcătură. Când am acceptat ultima dată că nu toţi văd lucrurile aşa cum noi le vedem, nu toţi găsesc soluţiile pe care noi le găsim şi nu toţi pot să fie aşa cum suntem noi? Unii doar atât pot, nimic mai mult, oricât ar încerca; şi asta nu pentru că ar fi mai puţin inteleligenţi sau mai cu „capul în nori”. Nu! Sunt doar diferiţi de noi. Iar în acele momente de răscruce, trebuie ca cineva să deschidă poarta şi pentru ei, să tragă perdelele, să lase soarele să se ivească şi acolo unde poate nu a pătruns.

E mult mai uşor să critici, e mai tentant să aştepţi să dai cu parul atunci când cineva greşeşte; dar e mai omenos să întinzi mâna celui care vezi că nu se descurcă, să arunci o frânghie celui care nu poate ieşi din groapă. Asta se cheamă a fi OM, a fi creştin, a fi aproapele cuiva.

Bucuria de a alerga liber, plăcerea de a te înălţa maiestuos  spre înaltul cerului, minunăţia de a te scufunda uşor în apele limpezi, toate acestea ţin de libertate, de „încărcătura ” care o ai  cu tine. Am fost creaţi să fim liberi, să lăsăm la o parte surplusul de gunoaie şi ” păcatul care  ne înfăşoară aşa de lesne” şi să alergăm , să zburdăm, să zburăm. Amintirea acestor gânduri mi-a fost reîmprospătată de Teo Negură, precum şi de cîinele meu , Hachiko. Acum , când zăpada începe să se topească, când începe să apară noroiul prin „ogradă”, alergările gen „road -runner” ale lui Hachi, încep să fie îngreunate de noroiul de pe picioare, de încărcătura suplimentară de pe labe. Continuă să alerge, să faca rondul prin curte, neluând aminte la greutatea noroiului, ci dorind să îşi facă meseria de paznic. Din când  în când, face popasuri, în care ca şi o pisică, începe să îşi facă „pedichiura”, să îşi cureţe labele murdare.

Alergarea prin această lume, prin greutăţile şi problemele ei, prin mizerile cu care avem de a face, ne încarcă zi de zi, mintea, sufletul, inima, duhul. În loc să mai putem urca spre munţi şi înalţimi, suntem blocaţi cu mintea la „munţii” de gunoaie pământeşti, în loc să ne bucurăm de limpezimea apelor curate şi adânci, ne scăldăm în bălţile murdare, săpate de noi sau alţii pentru împroşcare. Şi aşa, zi dupa zi, lună de lună, majoritatea resurselor noastre se consumă pe mocirlă, pe noroaie, pe pământ, uitând că suntem făcuţi pentru cer, că trăim o singură dată viaţa aceasta, că există doar „azi şi acum”, că ” mâine” nu e al nostru.

Abia aştept să pot să am posibilittea de a sădi iarbă în toată zona unde Hachiko aleargă, astfel încât să „îi creez” toate condiţiile de a face pază şi să poată alerga fără aşa de mult noroi adunat pe picioare. Dumnezeu , Creatorul nostru, ne-a „creat deja toate condiţiile” pentru a zbura şi nu a ne târî, pentru a alerga şi nu a ne împiedica, a sădit până şi gândul veşniciei , nemuririi , în noi. Tot ceea ce trebuie să facem noi, este de a descoperi ce ne mocirleşte şi noroieşte, astfel încăt să putem zbura uşor spre cer pentru a-i mulţumi lui Dumezeu  şi să alergăm spre alţii pentru a le da o îmbrăţişare  şi dragostea noastră.

Intrat-ar și-n sfânta cetate
Știutul Isus,
De nu l-aș fi dus eu pe spate?
Clădirăți degeaba sofismul !
Puteam să-l azvârl de pe mine,
Și-adio, Isuse, cu tine!
Dar vrui ca să nasc creștinismul.
Voi ce-aveți de spus?
  George Coşbuc- Vorbeşte măgarul
Un măgar nerod şi care cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă, –
Când era silit să care
Pe spinare
Mii şi sute de samare, –
Nu ştiu cum, prin ce ‘ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomada parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Şi, -de necrezut, dar totuşi lucru foarte-adevărat, –
Invitat prin mari saloane
De boeri şi de cucoane…
Dar măgarul, indispus,
Îi privea pe toţi, de sus,
Căutând mereu s’arate, cu ‘ndrăsneli fără pereche,
Că’i boer de viţă veche, –
Deşi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el şi cine-a fost.
Intr’o zi însă, măgarul îngâmfat şi crai de ghindă,
S’a ‘ntâlnit şi c’o oglindă,
iar oglinda, îndrăzneaţă,
Numai drept ştiind să spună, cică i-ar fi zis în faţă:
– Ifosul îţii e’n zadar,
Că, oricât de mult te-ai crede
Şi ţi-ai pune pe veşminte aur şi mărgăritar,
Cin’ te-aude şi te vede,
Altceva nu poate crede că poţi fi decât măgar;
– Eu, măgar? – răcni măgarul, năpustindu-i-se ‘n glaf
Şi, c’o singură copită, el făcu oglinda praf.
…………………………………………………………- Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viaţă:
Adevărul, totdeauna doare, când e spus în faţă,
Şi, oricât te ştii pe lume ne’ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregăteşte-te să suferi.
Vasile Militaru- Măgarul şi oglinda
P.S
  Orice asemănare cu personaje sau fapte din zilele noastre este pur întâmplătoare şi nelalocul ei. Ceea ce ne ne-ar încânta cel mai mult ar fi ca de asemenea personaje să avem parte  doar în poveşti, poezii sau la ZOO.

Mi-am adus aminte de o glumă care circula cu privire la nenumăratele rugăciuni și cereri care se fac la zidul plângerii din Ierusalim. Un mare bancher, evreu , că așa e in business cu evreii prin frunte, se ruga de cu zor :” Dumnezeule mare, Iehova, te rog frumos ajută-mă să fac rost de 100000 de dolari ca să nu pierd oportunitatea de afacere care mi s-a ivit”. Lângă el, un amărât, abia își ridica fața și glasul înspre Dumnezeu și zicea: ” Dumnezeul meu, ai milă de mine și daruiește-mi doi dolari ca să pot să cumpăr de mâncare pentru familia mea”. Fiecare dintre cei doi striga, continua să înalțe rugaciunea cu voce tare. La un moment dat, omul de afaceri, îl bate pe umăr pe sărac și îi spune;” Ia 10 dolari de la mine și fugi de aici; nu îl mai încurca și tu pe Dumnezeu pentru că mie trebuie sa imi facă rost de 100000 de dolari”.

Am privit această glumă în contextul în care, câinii pe care îi avem, unul senior si unul puiut, au prins șmecheria de a bate la ușă atunci când au chef să te joci cu ei sau când le e foame. Cea mică, sare din greu , se pune la ușă, dar ”barosanul” o dș la o parte și ia locul din fața ușii , pentru a se vedea care e șeful.  Același lucru se întâmplă când ajungem acasă și fiecare vrea să fie primul băgat în seamă. Și astfel e de-a dreptul bătălie care să fie în centrul atenției și care să beneficieze de atenția stăpânilor.

Întotdeauna problema MEA e cea mai mare și cea mai importanta, necazul prin care trec EU e cel mai de nesuportat, iar durerea pe care o am EU la spate nu s-a mai văzut pe pământ. Noi, eu, suntem si vrem sa fim în centrul atenției, pentru că așa e normal și corect, ceilalți vin pe locul doi.

Secretul rezolvării problemelor NOASTRE, stă în a scrie la fel ”EU” ca și ”EL”, sau ”eu” ca și ”ea”, a mă privi la fel pe MINE ca și pe CEL de lângă mine.

Oricum eu sper că acest exemplu, de a ieși în evidență, de a fi în centrul spectacolului, e valabil doar la evrei și la cățeii mei!

Pe măsură ce sectorull artificiilor, efectelor scenice si pirotehnice, ia amploare tot mai mare, fiind utilizate din ce în ce mai mult, la toate evenimentele de însemnătate din viața omului: nunți, botezuri, majorat, festivaluri, întâlniri electorale, revelioane și te mai miri ce poate să serbeze specia umană; deci, în acest context deja creat, se distinge din ce în ce mai clar o nișă pe piața fortei de muncă, nișă care trebuie fructificată printr-o nouă profesie: psihologul… canin!! E în configurația genetică a câinelui, o teamă, fobie profundă în fața tunetelor, artificiilor, pușcăturilor de orice fel. Mai deunaseară, în toiul nopții, probabil la încheierea unui eveniment, au inceput din nou artificiile; pentru că și al meu câine, reacționează la asemenea zgomote, am ieșit să văd ce se întămplă, și când colo ce să vezi: al meu nu era prea stresat pentru că urmărea cu privirea alți doi câini care alergau de rupeau pământul ca să se ascundă undeva de artificii. Alți câini se ascund în astfel de momente , te miri pe sub ce sertare, mese și în fundul pivniței și nu mai iasă de acolo până a doua zi, când totul, cred ei, e sub control. Acum,  faceți un calcul:  la câte milioane de câini sunt în România, ce nevoie mare de psihologi canini ar fi nevoie? Psihologi care să stea cu ei de vorbă, pe limba lor, să le explice natura si proveniența efectelor pirotehnice, să le prezinte evenimentele prin care trece un om în decursul vieții lui și mai ales să le spună că se investesc bani grei în această industrie. Cu siguranță va fi mult de muncă cu un asemenea câine, sa îl faci să înțeleagă că oamenii mai au și gusturi ciudate, neînțelese de către ei, câinii, că pe lângă activitatea de a ii plimba pe ei zilnic, mai au și activități nocturne care se sfărșesc cu ”bubuituri”. Și căte nu ar mai fi de spus unui asemenea câine traumatizat, și speriat, doar pentru a îl recupera.

Nu cred că e stipulată în nomenclatorul de meserii această profesie, dar nicicând nu e târziu, mai ales că urmează ani electorali, ani în care va fi nevoie de ”circ și pâine”, și totul se va încheia cu zgomoturi și efecte asurzitoare și impunătoare.

Pe un loc liber de case, din apropierea locuinței noastre, își desfășoară activitatea și își duc zilele o familie de caini, nu de rasă, ci maidanezi: mama, tata si ceva pui de curând născuți. Se joacă, se hârjonesc, mai se și ceartă ( că doar e familie), dar una peste alta știu că acolo e casa lor, locurile din gard, pe unde pot pleca într-o plimbare, fiindu-le cât se poate de cunoscute.. Din când în când îi mai vizitează  și alți colegi de cartier, să mai petreacă timp împreună. Astăzi, însă, unul din prietenii lor a venit în vizită și  nu știu  de la ce s-au luat, care ce o fi zis către celălalt ori ăsta intrusul le- a jignit familia, dar e cert că totul a ajuns la punctul culminant: bătaie, dar nu așa, fiecare cu fiecare, stil turneu, ci toți pe unul, pe poftitul nepoftit; tată, mamă ( ce-i drept era mai retrasă să dea impresia de lady) și juniorii, au sărit toți pe Grivei nepoftitul, de ieșeau fulgii din el. A scăpat din încercuire, pentru moment, dar alergătura a continuat până l-au fugărit din zona de conflict, dar au luat-o la fugă pe străzi, în șir indian, care mai de care alergănd mai tare. Au cotit-o și i-am pierdut din câmpul vizual, ca să văd și deznodământul.

În grecește, există un termen, cuvânt pentru dragoste-storge – care exprimă dragostea din cadrul unei familii, între mamă, tată, frați, surori, o dragoste de sânge. Oricât de multe ar fi frecușurile în familie, micile discuții inerente, toate acestea apun și dispar în momentul în care ”lupta” se mută în afara căminului. Atunci se strâng rândurile, se dau mâinile unii altora, mamă, tată, frați, surori și se trece la ”lupta externă” , cu greutățile și problemele ivite. Mâinile unite aduc victoria și tot ceea ce a fost între ei, pe plan intern e dat uitării deoarece bucuria adusă de succes e mare.

Între timp, familia de câini s-a întors, își reiau vechile și normalele activități și jocuri domestice. Încă un inamic a fost înfrânt, pot petrece în liniște o nouă seară.

Așa e în lumea câinilor, care nu știu grecește dar aplică lecția dragostei în familie. Cât despre noi oamenii, ….