Deşi sunt un sportiv amator şi îmi place sportul, nu m-am apropiat de subiecte sportive pe aici, prin virtual. Totuşi, în ideea unei conexiuni cu viaţa cotidiană, vă invit la o reflecţie sinceră pe tema respectului pentru adversari, pentru cei care lupta împotriva noastră sau care au păreri diferite de ale noastre, dar care se dovedesc a fi mai bune.

Este cunoscută rivalitatea dintre Real Madrid şi FC Barcelona, dar şi pasiunile care se nasc , nu doar între fanii celor două echipe, ci în întreaga lume, atunci când se dispută vreun meci între cele două combatante. Nu contează locul în clasament, nu contează cine e antrenor sau cine sunt jucătorii, tot ce contează e meciul, ambiţiile care sunt puse în joc. Şi cu toate astea, într-un meci cu o asemenea încărcătură, a fost un moment în derularea istoriei, în care parcă timpul s-a oprit în loc, parcă toţi spectatorii au rămas înmărmuriţi, dar aplaudând. În sezonul 2005-2006, la meciul disputat pe Santiago Bernabeu, stadionul celor din Madrid, toţi spectatorii madrileni au aplaudat, în picioare, golul marcat de Ronaldinho, jucător al echipei adverse. A fost ceva de vis, ca un jucător al echipei adverse, rivala „de moarte” să fie aplaudat de fanii lui Real Madrid; şi asta nu la scorul de 8-0 sau 7-1 pentru Real, ci la 2-0 pentru Barcelona.

Destul cu sportul, trecem la viaţă, la noi, la aplauze, la respect, la stimă, pentru… adversari. Mai se găseşte aşa ceva în atitudinile noastre, în mintea şi în inima noastră? Mai pot respecta „adversarul” care are opinii mai bune  ca ale mele, care are succes, care e apreciat de alţii, mai mult decăt sunt eu? Când o fi fost ultima dată, când am putut felicita pe cel care a fost mai bun decăt mine, pe cel care a reuşit să meargă mai repede decât am mers eu? Şi aici mă refer strict la cel care se dovedeşte a fi mai bun ca mine, prin căi legale, corecte!

Nu ştiu dacă cumva acesta e motivul  principal pentru care suntem aşa dezbinaţi, dar unul dintre motivele majore sigur e! Ne privim încrâncenaţi unul pe celălalt, tot timpul în competiţie cu cel de lângă noi, nu acceptăm că altul poate fi mai bun decât noi şi să îi apreciem meritele. Singurul nostru adversar , ar trebui să ne fim noi înşine, pe acela să vrem a-l depăşi în fiecare zi, tot mai departe şi mai sus să păşim de la zi la zi. Şi atunci poate, în loc de întrecere va fi susţinere, în loc de adversar va deveni coechipier!

Anunțuri
Comentarii
  1. Eu nu ma uit la fotbal

  2. […] andreotti, max peter, octocat, teonegură, meşterul manole, vizualw, memyselfandela, qedeu, marius bota şi cristi. Like this:LikeBe the first to like this […]

  3. Ninulescu spune:

    In timpul primului razboi mondial cand Englezii au doborat celebrul avion rosu al si mai celebrului ” The Red Baron” l-au ingropat cu onoruri militare desi era un inamic… si au facut asta pentru ca oricat de multe pierderi le-ar fi pricinuit niciodata nu a lovit miseleste si mereu a incercat sa distruga doar avioanele si nu sa omoare pilotii inamici… la urma urmei totul tine de onoare… o ai sau nu o ai… acum legat de fotbal… cred ca la noi in tara cuvantul onoare e incompatibil din start cu toti patronii de cluburi…dar si cu jucatorii, iar in afara sportului onoarea e incompatibila cu parlamentarii mioritici.

  4. marian spune:

    Ne privim incrancenati deoarece in loc sa fim noi cei ce concureaza ….preferam sa privim pe altii cum o fac .Cum concureaza vreau sa spun , nu-ti inchipuii aiureli !

    • Marius Bota spune:

      Hai sa intram s noi in concurs, sa nu ii lasam tot pe altii!

      • marian spune:

        Prietene …daca ai sti cat am ” concurat „….Daca ai avea de cate un leu la cate ” concursuri ” am participat ai putea rivaliza cu Gigi Becali la avere !

      • marian spune:

        Problema e ca ” sportul ” si la propriu si la figurat a devenit o mare afacere, o imensa industrie asa incat…cine dracu mai face sport doar de dragul …sportului in sine ?Fi serios !

  5. […] peter, sorin, dana, lili3d, ana maria, anastasia, pishky, denisa, schtiel, octocat, marius, oana clara, alex, melly, androxa, kadia, diverse, shogunu’, bineînţeles că şi pe teo […]

  6. psi spune:

    o să te surpind puţin: sunt fan real! aşa că mă pregătesc de meci acum…

  7. Cris-Mary spune:

    Oamenii aia acolo iubesc sportul si ceea ce inseamna el asa ca nu mira acest lucru ca au aplaudat ..dar referitor la intrebarea ta eu nu cred ca mai sunt oameni care pot aplauda reusita adversarului pentru ca mai nou oamenii nu se mai pot bucura nici de reusitele lor sau ale apropiatilor lor.. mai nou simt invidie si pe propriul frate daca el castiga mai mult..trist ..dar adevarat!

  8. romanianstampnews spune:

    Cică ar fi unele sentimente omeneşti care nu se pot stăpâni (zice românul), printre care şi bucuria de necazul altuia, aşa că de unde atâta „fair play”? 🙂

  9. slowaholic spune:

    Cand vom invata fair-play-ul, vom ajunge departe. Foarte departe.

  10. Nicu Lupsa spune:

    Decizia de ati felicita adversarul, dovedit a fi superior tie, macar pentru un moment, e o decizia care implica onoare, verticalitate, profesionalism. Uneori e o decizie grea. Poate da nastere unor frustrari. In functie de caracter, de personalitate.

    Din pacate, mi-e dat sa aud mai mult in sport de recunoasteri de acest fel. „Au fost mai buni!” Acel fair-play din sport ar fi util de transferat si in societate. Recunoasterea unei infrangeri, rezultat al unei confruntari cinstite, poate avea consecinte benefice. Ne ajuta sa ne indentificam vulnerabilitatile si sa incercam sa le corectam, sa ne imbunatatim activitatea, incat in „next game” sa fim noi cei mai buni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s