Cine pe cine prinde?

Posted: 18/03/2012 in Diverse
Etichete:, , , , , , , , ,

În anii copilăriei, exista un joc, „prinsa”, un joc  aiurea, de copii, în care fiind mai mulţi copii, alegeam unul, care să fugă după ceilalţi, până reuşea să atingă cu mâna pe un altul, care trecea în locul lui la alergat. În ziua de azi, probabil se joacă acelaşi joc, dar în mediul virtual, alergând unul după altul în reţea, cu un hot-dog ori shaorma  în faţa computerului. Nu o să fac referire la jocurile copilărie,  nici la stilul de mâncare sănătos sau nociv din ziua de azi;  ci  vreau să ajung  la „ce” ori „cine” ne prinde zilnic sau ce  anume sau pe cine prindem, în viaţa pe care o trăim. Subiectul, mi-a fost inspirat de Teo Negură, prin a lui postare despre nimicuri, despre lucruri care ne prind şi ne ocupă viaţa, când de fapt sunt doar umpluturi. În acest context, mi-am adus aminte de modul în care vânătorii din Africa capturează maimuţele. Deşi sunt animale greu de prins, ele cad într-o capcană aşa de banală. La baza unui copac, legat de tulpina lui, se pune un borcan sau o cutie, a cărei deschidere are dimensiunea unei mâini de maimuţă. În interiorul borcanului, se pune o portocală sau alune sauportocală, ori  altceva cu un miros care să atragă maimuţele. Mirosul fiind puternic, maimuţele sunt atrase spre locul momelii, şi introducând mâna în borcan, încearcă sa scoată, cu pumnul închis, pentru a nu scăpa prada,, mâna afară din borcan. Dimensiunea fiiid doar încât să permita introducerea mâinii deschise, maimuţele prinse cu pumnul strâns, stau acolo ore întregi, nelăsând prada din mână, până vânătorii vin şi le capturează, aruncând o plasă peste ele.

Viaţa e o cutie a Pandorei, care are în ea lucruri valoroase, de preţ dar şi nimicuri, ciurucuri. S-ar prea putea ca fiecare să avem „portocala” noastră, pe care o strângem în mâini cât putem de tare, fără a ne da seama că de fapt ea ne-a prins pe noi şi nu noi am prins-o. Acesta e riscul nimicurilor, că în loc să le prindem noi şi să renunţăm la ele, aruncându-le din viaţa noastră, ne prind ele şi ne fură libertatea, încetul cu încetul. Cu siguranţă, sunt frumos mirositoare, au aspect deosebit, gust de milioane, că altfel cine ar aduna „nimicuri” urâte în viaţa sa; dar sunt cu inscripţia, nepusă la vederea ochilor de ” pericol de moarte prin înnăbuşire”. Asta fac cu noi, ne iau timp, ne sufocă , ajungem să depindem de ele, neglijând valorile şi lucrurile importante, ne fură identitatea.

Fiecare ştim ce „portocale ori alune” ţinem şi strângem în mâini; şi doar noi putem sa deschidem mâinile pentru a le da drumul,  până nu e pre târziu, astfel încât să putem prinde ceea ce contează cu adevăat, lucrurile importante din viaţă.

Anunțuri
Comentarii
  1. Teo Negură spune:

    Da’ ai jucat prinsa cu adunata’? 😉 Sa vezi acolo distractie, intr-un cartier maaare din Targu-Mures, cum, la un moment dat, vreo 20 si ceva infratiti alergau dupa mine, enervati deja ca nu reuseau, de dimineata, sa ma prinda, si apusese soarele 😀
    Iti multumesc mult, Marius! Ma bucura sa te stiu cam din acelasi aluat ca mine 🙂

  2. Nicu Lupsa spune:

    Tentatii mai mult sau mai putin „ciurucuri” sunt la tot pasul. Cam nimeni nu scapa ispitelor frumos ambalate, branduite si promovate de multe ori agresiv. Sper sa fim suficient de inspirati (pornesc de la premiza ca suntem ceva mai cerebrali decat maimutele, desi uneori am indoieli) incat sa dam drumul „portocalei” din mana atunci cand vedem ca n-o putem scoate din vas. Nu de-alta, dar sigur urmeaza sa „luam plasa”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s