Alergător de cursă lungă

Că viața e o cursă lungă, cu destinație finală aleasă  și determinată de trăirea noastră de fiecare zi, o știm cu toții foarte bine. Nu există, în realitate, vinovați pentru eșecurile noastre, decât noi înșine, așa cum nu există victorie decât prin munca și eforturile noastră. Și cu toate astea, a alerga în cursa vieții alături de alții, face cursa mai frumoasă, mai relaxantă, mai încurajatoare, dar în același timp conștienți fiind că nu putem să dăm vina pe cei care aleargă alături de noi, pentru eventuala  nereușită.

Poți să te transformi dintr-un apatic, într-un activ, dintr-un indiferent intr-unul care devine pasionat! Distanța dintre cele două poate consta într-o provocare, într-o tentativă de a-ți depăși limitele. Și poți constata că de fapt, poți alerga mult mai mult decît gîndeai despre tine, că poți face mult mai multe lucruri decât te credeai în stare. Că de fapt,  putem să descoperim în noi, ceea ce  de așa de mult timp era acolo, dar încă neexplorat, neactivat! Trebuie doar să încercăm pentru a vedea dacă putem sau nu a face un anume lucru, trebuie doar făcut primul pas din noul drum pentru a descoperi că putem să mergem pe el!

Am vrut sa fie un zâmbet de început de săptămâna, dar cred că s-a transformat într-o provocare pentru un nou început, pentru un nou ” restrat” în cursa viații, conștienți fiind că nimic nu poate fi prea greu.

Principii motivatoare

Nu e vorba de nici un pamflet, nici măcar vreo „miştocăreală” cu privire la te miri ce subiect; e poate unul din cele mai serioase lucruri care pot fi spuse. Când e vorba de principii, şi mai ales când e să le privim serios, atunci trebuie să conştientizăm importanţa lor.

Privind în urmă, la anii de comunism, descoperim adevăraţi eroi, adevărate repere de moralitate, credinţă, luptă şi înverşunare; au luptat pentru principii, pentru valori, pentru  adevăr. Poate pe nemerit, se spune că poporul român e unul compus din laşi, din trădători şi din oportunişti. Această caracterizare nu e însă pentru cei care au răbdat totul pentru a nu îşi călca principiile şi a nu da înapoi de la crezul lor. Şi cu toate astea, cu toate bătăile şi chinurile cumplite, au continuat să lupte, să creadă, să spere. Şi credinţa lor, după mulţi ani, a ajuns a se dovedi că nu a fost zadarnică.

Acum, noi, urmaşii acestor eroi neînfrânţi, nu mai prea avem ce apăra. Comunismul a dispărut, dar din păcate au dispărut şi principiile pentru care să luptăm. Bătăile nu mai sunt la ordinea zilei, dar suntem imobilizaţi de indiferenţă. Strigăm că nu mai putem, dar nu ne unim, spunem că ne e greu, dar nici măcar nu ne mai luptăm.

Viaţa e o luptă; a fost pentru cei care au luptat împotriva comunismului, e  şi pentru noi, cei care luptăm împotriva metehnelor comuniste. Dar lupta nu e cu cei care sunt acum,  şi nu a fost cu comuniştii; lupta e cu principiile pe care vrem sau nu a le călca, cu valorile pe care vrem ori ba a le trăi. Lupta e cu noi, pentru că dacă pe noi ne convingem că avem pentru ce lupta, atunci bătălia e câştigată, dacă avem principii şi valori pe care să le apărăm, atunci există speranţă la victorie.

Toată stima!

Deşi sunt un sportiv amator şi îmi place sportul, nu m-am apropiat de subiecte sportive pe aici, prin virtual. Totuşi, în ideea unei conexiuni cu viaţa cotidiană, vă invit la o reflecţie sinceră pe tema respectului pentru adversari, pentru cei care lupta împotriva noastră sau care au păreri diferite de ale noastre, dar care se dovedesc a fi mai bune.

Este cunoscută rivalitatea dintre Real Madrid şi FC Barcelona, dar şi pasiunile care se nasc , nu doar între fanii celor două echipe, ci în întreaga lume, atunci când se dispută vreun meci între cele două combatante. Nu contează locul în clasament, nu contează cine e antrenor sau cine sunt jucătorii, tot ce contează e meciul, ambiţiile care sunt puse în joc. Şi cu toate astea, într-un meci cu o asemenea încărcătură, a fost un moment în derularea istoriei, în care parcă timpul s-a oprit în loc, parcă toţi spectatorii au rămas înmărmuriţi, dar aplaudând. În sezonul 2005-2006, la meciul disputat pe Santiago Bernabeu, stadionul celor din Madrid, toţi spectatorii madrileni au aplaudat, în picioare, golul marcat de Ronaldinho, jucător al echipei adverse. A fost ceva de vis, ca un jucător al echipei adverse, rivala „de moarte” să fie aplaudat de fanii lui Real Madrid; şi asta nu la scorul de 8-0 sau 7-1 pentru Real, ci la 2-0 pentru Barcelona.

Destul cu sportul, trecem la viaţă, la noi, la aplauze, la respect, la stimă, pentru… adversari. Mai se găseşte aşa ceva în atitudinile noastre, în mintea şi în inima noastră? Mai pot respecta „adversarul” care are opinii mai bune  ca ale mele, care are succes, care e apreciat de alţii, mai mult decăt sunt eu? Când o fi fost ultima dată, când am putut felicita pe cel care a fost mai bun decăt mine, pe cel care a reuşit să meargă mai repede decât am mers eu? Şi aici mă refer strict la cel care se dovedeşte a fi mai bun ca mine, prin căi legale, corecte!

Nu ştiu dacă cumva acesta e motivul  principal pentru care suntem aşa dezbinaţi, dar unul dintre motivele majore sigur e! Ne privim încrâncenaţi unul pe celălalt, tot timpul în competiţie cu cel de lângă noi, nu acceptăm că altul poate fi mai bun decât noi şi să îi apreciem meritele. Singurul nostru adversar , ar trebui să ne fim noi înşine, pe acela să vrem a-l depăşi în fiecare zi, tot mai departe şi mai sus să păşim de la zi la zi. Şi atunci poate, în loc de întrecere va fi susţinere, în loc de adversar va deveni coechipier!

Dragostea nu moare

Societatea de astăzi, principiile care sunt prezentate tinerilor, arată că dragostea dintre soţ şi soţie e una care poate să se stingă la un moment dat, că există despărţirea ca şi alternativă atunci când ţi se pare că e prea greu sau când pur şi simplu nu mai ai chef de soţ ori soţie.. Scrisoarea  de dragoste  pe care vă invit să o citiţi aici, a fost  publicată de Marius Cruceru pe blogul lui, fiind una care te umple de emoţie, care face să ţi se roşească obrazul şi care ar trebui să ne facă să regândim expresia „până când moartea ne va despărţi”.  Scrisoarea nu e  una normală de dragoste, ci e una care ni se poate părea deplasată pentru că trece de nivelul înţelegerii noastre umane; nu are a face cu intenţia de a genera dragoste în destinatarul ei sau de a spune, în scris, cuvinte drăgăstoase pentru a recuceri pe cineva pierdut;  nu este scrisă, din toată inima, pentru o persoană  pe care o vezi zi de zi, cu care vorbeşti şi iei masa zilnic, ci pentru una, în cazul de faţă soţie, care este …trecută din lumea celor vii de pe pământ, de  aproape un an şi jumătate ; dar mai presus de toate e o declaraţie de dragoste adevărată, una care ne dovedeşte că iubirea e din Dumnezeu pentru că poate fi veşnică şi când e vorba de oameni. E greu de explicat o asemenea atitudine, o asemenea dragoste dincolo de viaţă, dar e una care ar trebui să fie „normalul” , nu excepţia.

Pănâ unde e normal să meargă dragostea dintre două persoane care şi-au declarat iubire, uneori chiar veşnică? Există vreun obstacol care să genereze falimentul dragostei? Ce motive „foarte bine întemeiate” punem în discuţie atunci când vrem să ne justificăm renunţarea la dragostea faţă de partener?

Din 1946, de când a fost scrisă această scrisoare, posibil ca multe să se fi schimbat, dar adevărata dragoste a rămas şi va rămâne la fel. Omenirea a evoluat în tehnică şi descoperiri, dar dragostea nu şi-a pierdut adevăratul farmec. Generaţii au trecut, oameni au murit, dar dragostea „nu va pieri niciodată.”

Învingătorii

Mi se pare peste puterile omeneşti, pare ceva desprins dintr-o carte care, prin povestirea prezentată, ţine neaparat să te motiveze şi emoţioneze în acelaşi timp; dar, prin irealul prezentării, nu neaparat îi dai crezare că poate fi adevărată. Nu ştiu cum aş acţiona eu, dacă aş fi pus într-o asemenea situaţie sau ceva similar: cineva să depindă de mine întreaga viaţă, eu să fiu bucuria acelei persoane de la deşteptare până la culcare, viaţa ei să fie de fapt trăită prin viaţa mea, visele mele să fie tot una cu ale ei şi dorinţele inimii ei să fie şi-n inima mea. Parcă pare prea mult: victoriile mele, toate , să le împart cu cineva care e doar „purtat” de mine, aplauzele pe care le primesc să fie şi pentru cel care nu a făcut nimic pentru a le merita. Cum ţi se pare acest scenariu? În ce rol te regăseşti: al celui ce poartă, sau al celui purtat?

Dincolo de farmecul cutremurător al unei asemenea istorii, mişcător şi impresionant  e  răspunsul „celui purtat”, a celui ce trăieşte prin viaţa „celui ce poartă” :  ” dacă ar fi să fiu sănătos, nu vreau să devin nici fotbalist, nici atlet, nici baschetbalist; ci vreau să te port şi eu pe tine, aşa cum tu mă porţi  şi m-ai purtat pe mine”.

Dacă ar fi să mai pot spune ceva: Învingători sunt cei care pot conta unul pe celălalt, care se sprijină şi se iubesc necondiţionat.

Ciobănaş cu acte de şomaj

Dacă credeaţi că în România nu se munceşte până la adânci bătrâneţe şi încă legal, atunci v-aţi înşelat. Un hunedorean în vârstă de 95 de ani, a devenit şomer tocmai la vârsta asta. Şi nu e nici  funcţionar care a stat până la această vârstă la birou sau altcineva cu vreo muncă uşoară astfel încât să fii rezistat atât de mult timp în câmpul muncii. E vorba despre un cioban, căruia acum, pe timp de iarnă i s-a luat „obiectul muncii”,  şi astfel a trebuit să se prezinte la oficiul pentru şomaj, în vederea obţinerii carnetului de şomer; dar, fiindcă primăvara nu e departe, are speranţă şi promisiune că va fi reangajat pe acelaşi”post” şi beneficind de aceleaşi drepturi. Timp de 70 de ani, doar cioban a fost, doar grija oilor a purtat-o, şi asta  ar face cât mai are de trăit.

E o poveste interesantă, gen „viaţa bate filmul”, dar din care se pot desprinde câteva concluzii clare:

1. munca din pasiune, făcută cu plăcere, nu are vârstă. Facem un sondaj  să vedem procentul acelora  din România care  au un loc de muncă şi o profesie pe care o  fac din pasiune şi cu plăcere sau doar pentru a avea cu ce trăi şi a ajunge la anii de pensie?!! Dacă ar fi să îl facem, cred că.vom avea surprize

2. dacă vrei să fii corect cu oamenii, poţi fi chiar în cele mai mici detalii. Sunt hunedorean, dar până acum nu am auzit de acest sat; credeţi că mergea cineva să îl verifice pe patronul turmei,  în vârf de munte, cine lucrează la el? Şi totuşi, a ales să respecte pe cei cu care munceşte şi să îi trateze ca atare

3.  cine ştie meserie, e în putere şi mai are încă plăcerea muncii, e o adevărată comoară pentru un angajator. Cei care ar dori să muncească după vârsta de pensionare, profesionişti fiind în domeniul lor, de multe ori li se închide uşa în nas şi sunt puşi pe linie moartă.

Nu ştiu cum o să arătăm noi la 95 de ani (dacă o să ne dezgroape cineva să mai vadă cum arătăm!!), nu ştiu cât de profesionişti suntem în branşa noastră sau cu câtă plăcere profesăm meseria pe care o avem, nu ştiu cât de mult ne apreciază angajatorul pentru ceea ce facem, dar un lucru e clar: ceea ce facem cu pasiune şi cu profesionalism, e cartea noastră de vizită în muncă, pe care imeni nu poate să ne-o ia.

Trecând linia de sosire în lacrimi

Orice cuvânt ar fi în plus, orice altă  încercare de asemănare ar păli, pentru că realitatea e cea care dă imaginea completă a vieții.  Barcelona 1992, Jocurile Olimpice, cursa de 400 m. Nimic neobişnuit…şi totuşi! Linia de sosire nu a fost nicicând mai departe şi greu de trecut, visul nu a fost niciodată mai brusc năruit iar aripile frânte dintr-odata,  aşa cum a fost pentru unul dintre participanţi, Derek Redmond. Durerea căderii sau durerea că nu mai poţi trece linia de sosire, dezamăgirea că eşti considerat favorit dar eşuezi, toate au căzut pe umerii celui deja căzut la pământ. Cân povara e prea mare, e cineva dispus şi aproape întotdeauna să te ajute..

Nimeni nu e mai aproape atunci când ai nevoie, decât cel drag; ceilalţi te pot privi cu uimire sau compasiune, dar doar cel drag îţi vine în ajutor; spectatorii te aplaudă sau te huiduie, dar cel drag te ia în braţe!

„Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta”- e şi pentru mine valabil?

Nu e vorba de criză aici, cu toate că poate fi învinovăţit statul; nu e nci o chestiune de gospodărire „judicioasă”  a veniturilor, pentru că nu ai  ce şi cum  să gestionezi cu 6 lei pe lună. Atât, şase lei, are pensia un maramureşean de 82 de ani, în România anului 2012. Ce însă mi-a a tras atenţia este acest fapt: „cât despre copii, sunt cinci la număr patru plecaţi în străinătate şi o fată care s-a casatorit în Vişeu, cu toţii au uitat însă de părinţi”.

Nu e aici momentul să facem observaţii, să băgăm de vină sau să trecem la constatări, pentru că toate vor fi fără folos, deoarece nu ştim tot contextul în ansamblu. Ce ar fi de folos însă? Să citim cele două poezii, să medităm asupra lor şi dacă e cazul, să acţionăm pentru a corecta ceea ce e greşit.

Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeata- căutând, pe deal şi văi,
Hrană pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu odată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi că puii se facuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu ma dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă ca mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte:şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

Vasile Militaru – Şase pui şi-o biată mamă

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns

Adrian Păunescu – Repetabila povară

Frumoșii ”nebuni” cu inimă bună

De cele mai multe ori când vedem asemenea imagini, ne gîndim că cei care fac astfel de sporturi , nu sunt” întregi la minte”, trebuie să le lipsească ”o doagă”, cel puțin, ca să meargă pe asemenea coclauri și să rămână împotmoliți prin noroaie. Totuși, într-o societate în care cei mai mulți vor să iasă în evidență prin lucruri care mai de care mai impunătoare și extravagante,  sau  fac anumite lucruri doar dacă primesc un beneficiu de pe urma lor, un grup de  OAMENI, pasionați de off-road, a vrut să facă notă discordantă de la această ideologie, și au decis să dea o mână de ajutor celor care aveau nevoie.  Astfel, fără nici o invitație, și-au pus mașinile la dispoziție și au însoțit  ambulanțele prin locuri  înzăpezite, fiind deschizători de drumuri. Nu au făcut lucrul acesta pentru o răsplată, nici măcar pentru a brava cu mașinile lor sau pentru popularitate. Au ales să facă acest gest pentru că era nevoie de ei, pentru că au  avut ochii deschiși  și au văzut nevoia de lângă ei. Nu au fost solicitați ci s-au oferit, nu au fost plătiți ci au plătit ei un preț,  nu au dat ordine ci au fost executanți.

O lecție despre omenia care nu are de a face cu răsplata sau cu faptul că îl cunoști pe cel care îl ajuți, ci are de a face cu mâna întinsă dezinteresat, celui care vezi că are nevoie de tine. Astfel de oameni merită prețuiți și trebuie să li se arate recunoștința.

Nu toți avem mașini off-road, dar toți vedem, în jurul nostru, nevoi  pe care le putem rezolva, fie printr-o mână întinsă, fie printr-o vorbă bună.

Cântecul lebedei

Cu câteva luni în urmă, ultimul obiect descoperit ( până șa acel moment) ca provenind de pe vasul Titanic, a fost o vioară, care se pare, aparținea conducătorului de grup instrumental angajat pentru a performa pe vas. Încă se fac investigații și cercetări științifice, pentru a se dovedi autenticitatea instrumentului, dar cu siguranță, dacă se va dovedi că vioara este cea originală, va fi scoasă la licitație pentru o sumă enormă. Nu vă gândiți că scriu acest articol pentru a vă pune în gardă să strângeți bani pentru a participa la licitație, e treaba voastră dacă veți participa ori ba!! Motivul scrierii e cu totul altul: la acea vioară, în momentul scufundării Titanicului, șeful orchestrei,împreună cu ceilalți membrii ai formației, a decis să cânte un imn religios – Nearer my God to Thee ( Mai aproape Doamne înspre Tine). Dacă până atunci, voia bună, distracția, veselia, a fost repertoriul ales, din acel moment ceva s-a schimbat. Nu  a ales iarăși cântec de bucurie pentru  a da impresia că totul e sub control, nu  a fost de jale deoarece mai existau șanșe de scăpare, ci  a ales un cântec de speranță, de năzuință, de îndreptare a ochilor și inimii înspre Dumnezeu. Cutremurător, pentru el , cunoscător al piesei muzicale, să asiste la un asemenea contrast: știi ca ceea ce a fost declarat 100% sigur, se scufundă, dispare în apă, văzând cu ochii, însă, să știi că Dumnezeu e în control, că orice ar fi și s-ar întâmpla, nimic nu Îl ia prin surpindere și când totul se dărâmă în jur, la Dumnezeu este ajutor.

Fiecare avem Titanicul nostru, tăria noastră, ceva ce e mândria noastră și pe care ne bazăm .Cănd va incepe să apună, să dispară acel ceva, pentru ca nimic omenesc nu durează pentru totdeauna, ce voi alege să cânt la ”vioară”, care va fi cântecul meu de lebădă?